REPORTER ÎN PIAȚĂ Piciul

Aproape că mă împiedic de el! E atît de mic și-i aici, în colțul pieții, și are în mîini două fundulețe din lemn de brad și două linguri din aceeași esență. Îl întreb cît cere pe fundul acesta pe care orice gospodină și l-ar dori, îndeobște fiind cunoscută „funcția” acestor obiecte de bucătărie, iar piciul îmi zice că 20.000 și, ca să se facă mai bine înțeles, scrie, cu o bucată de cretă, pe caldarîm, cifra. Atunci îl întreb cîți ani are de știe să scrie, iar el îmi răspunde că are cinci ani și-mi zice că-l cheamă Ionuț. Îl privesc mai atent și-l văd cu ochii mari, negri, bucălat, nespălat și deloc timid. Pe lingură cere 10.000. Are, cum am spus, două linguri mari. Se vede că sînt executate de un meseriaș bun, ca, de altfel, și cele două funduri de bucătărie. Deși am crezut că-i singur în piață – chiar m-am gîndit la părinții lui, cum l-or fi lăsat fără să fie supravegheat?! – mi-am dat seama, imediat, că de undeva de mai încolo, o femeie îl urmărea cu privirea, în timp ce ea vindea tot asemnenea obiecte. „E mama mea… Nu, nu sînt singur”, mi-a ghicit gîndurile piciul. Atunci m-am îndreptat spre ea. E din Mărăști, ea face „marfa”. Știe meseria de la tatăl ei, care, și el, la rîndul lui, o știe de la tatăl său… „Cu asta îmi cresc copiii. Am opt, da’ vreo trei muncesc prin sat, mai cîștigă și ei un ban!… De bărbat sînt despărțită. De fapt, a plecat și nu s-a mai întors” – zice femeia și adaugă că vine cam o dată la două săptămîni la Bacău. În restul timpului se ocupă de gospodărie, de lucrul la linguri și la celelalte obiecte pe care le aduce la piață. Îi pace să le facă și, se vede, îi ies lucruri bune. În ăst timp, copilul fuge într-un magazin să-și cumpere bomboane. Pentru el, Moșul Neculai n-a venit și nici n-a auzit de o asemenea minune. Maică-sa dă să-l oprească: „Să nu-l pierd, ferească Dumnezeu!, că m-aș îmbolnăvi”, spune ca pentru ea… O las să-și vîndă marfa, că are o traistă burdușită cu funduri și linguri de toate felurile. (Eugen VERMAN)