Liber si nesilit de nimeni, ci indemnat doar de propria-i constiinta civica, romanul suveran este chemat, la fiecare patru ani, sa-si hotarasca de sine statator, dar indrumat de altii, propriul destin prin acest joc al democratiei care se numeste scrutin electoral. Votul sau devine, astfel, verdictul comunitatii si responsabilitatea celor investiti. Sintem, de fapt, in fata unor investitii de incredere si de asteptare…
Alegerile locale si-au desemnat, deja, invingatorii si invinsii, dar si meciurile cu rezultat incert, readucindu-i la linia de start, pentru runda decisiva, pe cei care nu au reusit sa-si adjudece sufragiul popular. Spiritul de competitie a fost reconfirmat si de asta-data: ai reusit, continua; ai pierdut, continua! Cit de bine sau cit de rau ne-am ales conducatorii, urmeaza ca optiunile noastre sa fie probate intr-un sens sau altul. Deocamdata, sa ne abtinem de la comentarii spre a nu cadea in pacatul suspiciunilor sau in capcana intrebarilor fara raspuns. Dar o constatare se impune, din perspectiva asumarii statutului de homo politicus: aceasta formidabila forta, pe care ne-o confera votul, este in mare parte irosita prin indiferenta si neimplicare. Mai putin de jumatate dintre bacauani au considerat ca este de datoria lor sa se prezinte la urne, pasindu-le astfel celorlalti exercitiul deciziei politice, dar revendicindu-si dreptul de a fi reprezentati si ascultati. Faptul demonstreza ca in materie de democratie participativa mai este mult de lucrat pina sa se ajunga la valorile care o pot consacra cu adevarat.
Oricum, alea jacta est! Cu alte cuvinte, zarurile au fost aruncate. In ce-i priveste pe bacauani, mizele jocului s-au confirmat, actualul edil fiind foarte aproape de a-si adjudeca si cel de-al doilea mandat de primar. Semn de maturitate si responsabilitate fata de propriile principii si asteptari.
Oferta electorala a acestui scrutin s-a abatut de la retetele cu care fusesem obisnuiti doar prin fariseismul exacerbat al celor mai multe dintre discursuri si prin clamarea propriilor calitati ale candidatilor, in opozitie subiectiva cu ale celorlalti. In rest, aceeasi trasatura de unire: promisiuni cit cuprinde si asigurari de dolce farniente, dupa regula de aur „lauda-te gura”. Prea putine voci de contralto, dar care totusi s-au facut cel mai bine auzite de un auditoriu care a invatat sa perceapa acutele si sa faca diferenta. Au fost numeroase vocile din public care au sustinut ca ni s-au vindut multe panglici si prea putin material de croit. Dar ce ar mai putea fi o campanie electorala fara sforarii, acrobatii lexicale, pantomima si jocuri de culise?! Fara bilciul de mahala, cu pretentii de superproductie?! Ne-am dezice de naravuri! N-am mai fi noi insine! Poporul suveran nu poate trai fara circ si fara piine. Iar promisiunile hranesc, intretin atmosfera si o fac digerabila. Sint panglicile din recuzita oricarui politician din toate timpurile si pe care le unesc tocmai prin coloritul lor bogat; amagesc si distreaza. Cu traditii prin vechime. Un exemplu „clasic”: o trupa de saltimbanci si scamatori poposeste la curtea din Suceava a domnitorului Stefan cel Mare, pe care-l uimesc si ii iau fata prin maiestria lor de circari, provocindu-i o adevarata euforie atunci cind unii dintre ei incep sa scoata panglici multicolore pe gura si pe nas, de nu se mai opreau. Ceea ce-l face pe principele moldovean sa le propuna a ramine la palat, cu toate onorurile si foloasele, doar spre a face panglici. Se-ntelege ca este refuzat, fara a pricepe de ce! Dar talentul s-a transmis din generatie in generatie, pina la politicienii din zilele noastre. Regulile accederii la putere si produsele acesteia ne-o confirma din plin. Sansa este aceea ca printre artisti se mai strecoara si cite-un mestesugar adevarat.
Lasă un răspuns