În marea Carte a hronicului Unirii de la 24 ianuarie 1859, „ziua de aur a veacului”, cum au numit-o contemporanii, s-a imortalizat momentul unui proces ireversibil înfăptuit acum 145 de ani pe calea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei și al Munteniei, rodul unei viguroase mișcări naționale care a cuprins toate categoriile sociale, grupările și personalitățile politice, în care au răsunet coardele aceluiași suflet unitar, antrenînd în acțiune conștiința și forța unui popor hotărît să-și făurească destinul istoric, potrivit aspirațiilor sale de libertate și prosperitate. Alături de națiune, care a săvîrșit actul de la 1859, un factor important a fost colonelul Cuza, unificatorul Statului modern, de numele căruia se leagă consolidarea Principatelor, prin opera sa legislativă și de politică externă, fiindcă și-a pus sigiliul gîndirii, în spiritul veacului și a vremii lui, pe toate reformele noilor instituții, fiind gratulat și cu numele de Unificatorul, ostașul, diplomatul, domnul țăranilor, etc. „Alegîndu-te pe Tine domn în țara noastră, – zicea Mihail Kogălniceanu în cuvîntul rostit după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova – am vrut să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou. O, Doamne, mare și frumoasă îți este misie! (…) Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, blînd, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. Zi măreață, slăvire ție!
(…) Era însă numai primul pas spre Unirea cea dorită și mereu întețită de națiune, de la începutul Regulamentului Organic încoace și cerută de Divanurile Ad-hoc. Spre a face un pas înainte, trebuiau înlăturate mai întîi dificultățile ce rezultau din opoziția puterilor ostile Unirii, Turcia și Austria. Obținînd cu sprijinul Franciei, recunoașterea ca domn al Principatelor Unite, Cuza Vodă realiza, pînă în trei ani și unirea definitivă. În 1860 mergînd la Constantinopole spre a face cum zicea o „vizită de curtoazie” sultanului, el știu să cîștige încrederea suzeranului și obținu în cele din urmă contopirea ambelor guverne și ambelor Adunări de pînă atunci. La 11 decembrie 1861 unirea definitivă fu proclamată. În Proclamația sa domnitorul zicea: „Românilor! Unirea este îndeplinită!… În zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul Națiunii, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți patria, veți ști dar a o întări. Să trăiască România!” La 24 ianuarie 1862 Adunările ambelor principate se întruniră la București, ca primul parlament al României unite. Astfel ziua de 24 ianuarie are o îndoită însemnătate în istoria noastră: ea este ziua Unirii din 1859 a Principatelor Unite, și ziua Unirii definitive din 1862 a României. (Extras din conferința lui Dimitrie Onciul la Ateneul Român, în ziua de 24 ianuarie 1905)
A urmat, apoi, Unirea cea Mare de la 1 decembrie 1918, cînd
România s-a întregit în hotarele sale, cu toate provinciile de același neam și aceeași cultură. Însă cei care nu ne-au vrut binele, ne-au răpit Basarabia și nordul Bucovinei prin tratatul Molotov-Ribentrop și, nordul Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, care abia după război a revenit la Patria Mamă.
Dar iată că din partea unor noi forțe ostile Unirii, au apărut alte puncte de vedere ce necesită o deosebită atenție, fiindcă pot avea efecte perverse, care au, însă, un numitor comun: o alergie furibundă la trecutul nostru istoric! Primul pe listă este pastorul Laslo Tokes, care urmărește, nici mai mult, nici mai puțin, decît transferul Ardealului către Ungaria, fiind sprijinit chiar de oameni politici din țara vecină, care au editat și hărți în acest sens. Urmează, apoi, acel proiect de autonomie al Ținutului Secuilor, care se vrea o insulă în mijlocul României și proiectul de autonomie al Banatului, „opera de trei parale” a lui Gherman.
Dar ultima și cea mai de neînțeles „apariție” în materie de adversari ai unirii, o constituie Voronin, președintele Moldovei de peste Prut, care urmărind dobîndirea unei noi credibilități în fața stăpînilor săi de la Moscova, în furia lui incalificabilă față de trecutul nostru istoric, (deși are statuia lui Ștefan în centrul Chișinăului) a afirmat că România a rămas singura țară imperialistă din Europa!… Mare și sfruntată gogomănie! „Imperialistă” în ce sens? Că toate provinciile românești s-au unit într-un singur stat la voința și dorința lor de veacuri? Sau îi este teamă că ar putea reveni și Basarabia alături de surorile ei, așa cum a fost pînă în 1812? Însă de ce îi este frică nu va scăpa. Indiferent cînd se va împlini acest vis al românilor basarabeni, tot se va întîmpla, fiindcă este în firea lucrurilor să fie așa, chiar dacă guvernanții noștri de astăzi, au socotit că isprava domnilor români, care au împins hotarul românesc pînă la Marea Neagră, la Nistru, nu merită nici o atenție. Așa s-a întîmplat în 1997, cînd teritorii bucovinene și basarabene au fost din nou cedate cu ușurință Ucrainei, prin Tratatul bilateral. Ba chiar și Insula Șerpilor, cadou suplimentar oferit în mod special de partea română, prin ministrul său de Externe, Adrian Severin, care ștergînd cu buretele trecutul istoric al României, a uitat că toată viața noastră este de fapt, o problemă a trecutului.
De fapt, urmărind evoluția jocului politic al lui Voronin, ne dăm seama că nici un mijloc nu este de disprețuit pentru satisfacerea propriilor interese. Orgoliul insolent și parvenirea, au exercitat o seducție permanentă asupra unor oameni politici. Cel care a băut din această licoare și s-a îmbătat cu ea, a devenit purtător de paranoia, veșnic speriat că-și va pierde situația la care a ajuns. (Aurel BERARU)
Lasă un răspuns