Mihai BUZNEA
Nu vă voi vorbi, astăzi, despre copilul cu două capete, femeia cu o tumoră ce-i depășește de aproape două ori greutatea personală, atacul terorist din metroul moscovit soldat cu sute de victime, ori despre captura-record de droguri de la vama Nădlac. De ce? Pentru că toate acestea sînt lucruri obișnuite, se întîmplă aproape zilnic, pe la noi ori pe la alții, de nici că mai au darul să ne mire, le înregistrăm ca pe oricare alt fapt divers. Trec fără să lase urme. Coabităm cu senzaționalul fără să ne surprindă și fără să ne mai temem de el. Astea sînt timpurile, noi – sub ele, iar capacitatea de adaptare este de-a dreptul fenomenală!
Din cînd în cînd avem, totuși, parte și de cîte un eveniment-surpriză ce ține de faptul divers, dar care îi depășește cu mult condiția de „palier doi” al presei. Unul dintre aceste evenimente rare l-am prins din zbor, cum se spune, urmărind comentariul prezentatorului sportiv care relata meciul de debut al întîlnirii de Cupa Davis dintre reprezentativele de tenis ale României și Elveției. În tribunele sălii polivalente – spunea acesta – se află și un grup de circa 200 de susținători ai echipei helvetice, majoritatea fiind persoane în vîrstă. Pe cîteva dintre acestea chiar le-am putut vedea pe sticla ecranului: bărbați și femei trecuți bine de 75 – 80 de ani, ageri la trup și la vorbă, adică perfect sănătoși, bucurîndu-se din plin de plăcerile unui week-end activ în afara granițelor țării. Turism de vîrsta a treia. Sejurul lor de patru zile la București i-a costat 700 de euro, plus banii de buzunar, să zicem încă 300. În total, vreo mie. În lei, asta ar însemna cam 10 milioane pe zi. Casă, masă, transport, meciuri, program de vizitare, degustări, plimbări pe bulevardele Capitalei. Contacte nemijlocite cu o țară ce se pretinde – și este – europeană. Vedeți ceva deosebit în toate astea? Nu vă grăbiți să dați răspunsul. Lăsați-i pe ei, care vă vor spune: facem un lucru absolut normal, ce-ar putea să mire aici?
Într-adevăr, ce-ar putea să ne mire aici?! Mirările, și durerile, vin dinspre partea noastră. Primul motiv ar fi: un pensionar elvețian își poate permite să cheltuiască în doar o jumătate de săptămînă echivalentul pensiei pe doi ani de zile a unui pensionar român beneneficiar al unei pensii medii pe economie. Primul cîștigă într-o lună cît al nostru în doi ani și jumătate. Asta-i diferența și nimic mai mult! Oare?!
Românul nostru are, totuși, ceva în plus: capacitatea de acceptare a fatalității, din care nu face o tragedie, ci o virtute. Poate că tocmai asta îl ține în viață, spre disperarea guvernanților care nu-s deloc bucuroși să plătească pensii unor indivizi deveniți incomozi și care se încăpățînează să se țină scai de lumea asta pămînteană. Atîta timp cît au ce mînca sînt mulțumiți – spun bătrînii noștri. Nu contează ce și cît duc la gură. Pentru cei mai mulți dintre ei, celelalte trebuințe – mai puțin medicamentele, nu sînt absolut necesare. Mofturi!
Locuință salubră și primitoare!; un sejur (măcar) pe an într-o stațiune de tratament!; o excursie „afară”!; spectacole de teatru sau concerte!; mulțumirea de a-ți ajuta fiul-fiica să-și cumpere o locuință!; plăcerea de a-ți trimite nepotul la studii în străinătate!… Nu, sînt mofturi! Toate astea-s departe de gîndurile noastre, dar și mai departe de posibilitățile noastre. Așa că te rogi zilnic la Cel de Sus: „Dă-mi, Doamne, pîinea ce de toate zilele!”, ca să ai ce pune în farfurie, nu contează ce, că la guvernanți în van cauți să te-audă, sînt orbi, surzi și muți, dar toate astea țin de faptul divers cotidian. Ca și morții înghețați de frig prin case, ori uitați acolo pentru că nu are cine-cu-ce să-i îngroape creștinește, sau cei abandonați pe străzi și prin canale, cerșind și deveniți, după ani și ani de muncă, un balast incomod…
Dar totul, nu-i așa?, nu e decît fapt divers multiplicat. Nu face istorie. Provoacă doar drame. Trece fără să lase urme. Ca și prezența grupului de elvețieni în vîrstă la meciul de tenis din capitala României. În fond, ce mare lucru s-a întîmplat? Niște pensionari occidentali și-au cheltuit o parte din pensia lunară pe un sejur la București. „Bomba mediatică” ar putea exploda doar atunci cînd 200 de octogenari români și-ar petrece unul dintre week-end-uri la Berna, Lausanne sau altundeva, prin Alpii elvețieni, în contra-replică și fără a-și număra gologanii din pușculițe cu grija că mîine ar putea rămîne fără bani de pîine. Despre acel „fapt divers” mi-ar face, cu adevărat, plăcere să scriu. Dar e-atît de departe o asemenea perspectivă, încît nici nu îndrăznesc măcar să visez la ea! Pentru că timpul nu iartă!
Lasă un răspuns