REPORTER ÎN PIAȚĂ Nostalgii cu… urzici

Eugen VERMAN

N-o să vă vină să credeți dar, în zilele din urmă, cînd vremea a dat semne de primăvară, am văzut, în piață, urzici. Diafane, frunzulițele acelea păreau, mai degrabă, desenele reușite ale unui copil. Verde crud, milimetrice, parcă rebegite și ele însele, oarecum surprinse de propria apariție, au stat, nu prea mult, pe masa din fața unei femei obosite, cu cearcăne la ochi și șanțuri adînci pe față, femeie din Bijghir, sat din comuna Buhoci, care, mînată de necazuri și nevoi, s-a dus la pădure și a scormonit pe sub frunzișul reavăn și le-a găsit și le-a adus la piață să le vîndă. Putea, foarte bine, să le gătească copiilor un pilaf pe cinste, dar s-a gîndit că tot mai buni îs niște bănuți pentru a cumpăra ulei și zahăr și ce-o mai putea pentru plozii ei mulți la număr. Patru grămăjoare, zece mii. Atît cerea femeia aceea și, în nici o jumătate de ceas le-a și vîndut… Urzici! Un cuvînt magnific, cu multe aduceri aminte pentru mine… Prin 1948 le culegeam de prin cimitire și de pe marginea șanțurilor și ce le mai mîncam! Mult mai tîrziu, în redacția fostului cotidian al Bacăului, de dinainte de Revoluție, „ceaiul” de urzică – primăvara – făcea parte din meniul nostru zilnic. Parc-o văd pe Aurelia Toma, secretara redactorului nostru șef – care locuia „la gară” – venind la redacție cu sacoșa plină, le cumpăra din piața aceea minusculă, de lîngă gară, cu banii colectați, cu o zi înainte, de la noi, venea, deci, într-un suflet și, cum prindea cîteva momente de respiro, le curăța și spăla în vreme ce, într-un ibric dolofan, apa fierbea pe reșoul meșterit de Nae Lungu… Apoi, servitul ceaiului era un adevărat moment solemn. Ceșcuțe albe, imaculate, prima pentru șefu’, adică pentru Dumitru Mitulescu, cealaltă pentru adjunctul, Toma Jămneală, după care urmam noi… Ritualul acesta dura cam o jumătate de oră, era biroul acela atît de intim, de primitor, și noi, colegi și prieteni adevărați, savuram și nu ne mai săturam… Așa era atunci… Dar anii au trecut, iar acum amintirile ne sînt cea mai de preț comoară, care nu poate fi furată, înstrăinată, alterată de nimic… Așa că abia aștept vremea cea adevărată a urzicilor. Voi bea în fiecare zi ceai din urzici și mă voi gîndi la foștii mei colegi, unii dintre ei, sărmanii, plecați prea devreme în Eternitate!… Dar voi bea și pentru ei cu gîndul că, de acolo, de undeva, de tare departe, mă privesc și mă înțeleg și-s fericiți…