Pur și simplu

însemnări pe marginea unor acuzații

Vasile PRUTEANU

Cu toată oroarea pe care o am pentru repetiții patetice, nu pot să nu observ, pentru a nu știu cîta oară, că reforma românească ajunge la structură trecînd prin suprastructură. Cu alte cuvinte, începe „glorios” în cultură, învățămînt și sănătate, ajungînd în stare de epuizare în economie, finanțe, birocrație și administrație. Asta produce un interregn fabulos, alternînd monștri de descendență goyescă într-o succesiune de tragic, comic și grotesc. Presa culturală, sau cea care se ocupă de cultură, trece cam prin aceleași furci caudine, înregistrînd fenomenele cînd în manieră de senzațional, cînd în nuanțe tragi-comice sau de bășcălie și deriziune. Tînărul critic ori își înalță „Pegasul” postmodern deasupra norilor, ori zdrobește cu copitele lui tot ce întîlnește în cale. Echilibrul și dozarea îl obosesc. La el ori e laie, ori bălaie. Acceptă cu greu că binele conviețuiește cu răul, că frumosul se combină cu urîtul, sau că perfecțiunea se întîlnește cu eroarea. în teatru, în special, un spectacol nu poate fi decît remarcabil, excelent, un succes de răsunet, sau, din contră, un eșec lamentabil, o jalnică însăilare, o făcătură penibilă, un dezastru. Nuanțele îl incomodează. Critica lui se orientează cu precădere spre director (manager de doi lei), spre regizorul lipsit de har sau spre dramaturgul fără talent, tributar trecutului. Care trecut? De la Eschil la Becket și de la Brecht la Eugen Ionesco totul e trecut. Problema e valoarea dramaturgiei și nu altceva.
în această manieră francă, fără reticențe și fără îndoieli, este atacat Calistrat Costin, directorul Teatrului „Bacovia” de către Laura Huiban într-un moment cînd instituția încearcă să iasă dintr-un con de umbră, datorat și reparațiilor clădirii, întinse pe un interval de timp nepermis de îndelungat. Critica e și îndreptățită și (în egală măsură) nedreaptă. S-au înregistrat și succese, dar au fost și căderi criticate cu asprime la vremea respectivă. De altfel, doamna Nicoleta Bichescu a întreprins o asemenea analiză severă la inaugurarea noilor săli de spectacole din clădirea reparată. Numai că aceasta era reală, obiectivă și nu răspundea unor comenzi politice. în plus, era supus întregul complex de factori: management, regizori, actori, scenografi, autori și piese din repertoriu. Eu însumi am criticat fără menajamente spectacole slabe sau dramaturgii neinspirate. Am dezavuat laudele deșănțate aduse reprezentanților administrației locale și o fac și acum. Gîdilarea publică a orgoliilor celor care dau banul este dizgrațioasă și enervantă.
Critica Laurei Huiban miroase, însă, a comandă politică de la o poștă, cu țintă exactă spre director, găsit vinovat numai de neîmpliniri. S-au omis, cu bună știință, succesele despre care chiar domnia sa a scris. A-ți susține argumentele și cu opinia altor foști directori, cu realizări artistice mult mai puțin spectaculoase, mi se pare și nedrept și lipsit de onestitate. Cu alte cuvinte, analiza Laurei Huiban ar putea fi rezumată astfel: „dați-l dracului afară pe Calistrat Costin, că ne-am săturat de el!”.
Nu vreau să mă fac avocatul lui Costin, însă nu pot să nu remarc tendențiozitatea analizei Laurei Huiban. Spectacolele le fac regizorii. Ori, la ora actuală, Teatrul Bacovia nu dispune de directori de scenă dintre cei cu recunoaștere și autoritate națională. Nu putem spune că nu s-au oferit bani pentru spectacole, dar în cuantumuri mizerabile. Cu 30-40 milioane de lei pentru o montare angajezi, poate, un regizor ceva mai răsărit, în nici un caz pe Cătălina Buzoianu, Lucian Pintilie, Alexandru Tocilescu, Alexa Visarion, Tompa Gabor, Alexandru Dabija etc. Nici măcar nu te poți gîndi la un Lucian Pintilie, Silviu Purcărete sau Andrei Șerban. Fără 10 mii de dolari pentru un spectacol pe aceștia nu-i interesează reputația teatrului din Bacău. Ești obligat să te rezumi la ceea ce ai în propria ogradă. Apoi, teatrul nu dispune de toate genurile de actori, cu care să poată aborda marele repertoriu național și universal. A cere montarea piesei „âmblînzirea scorpiei” mi se pare o sinucidere. De unde să scoți un Petrucchio ca al lui Richard Burton, de unde găsești o Liz Taylor – actori care se nasc la 50 de ani odată și nu chiar oriunde! Teatrul Bacovia se bazează cam pe aceiași trei-patru actori ajunși la o anume măiestrie (Florin Crăciunescu, Viorel Baltag, Florin Zăncescu, Gabriel Duțu), iar actrițele tinere sînt în curs de afirmare.
Trebuie ținut cont și de necesitatea promovării dramaturgiei naționale clasice și contemporane, ca și de nevoia încurajării unor regizori tineri. Nu e o catastrofă dacă un spectacol cade. S-a întîmplat și Naționalului bucureștean cu „Henric al IV-lea”, jucat de Emil Bota și chiar celebrului Jean Louis Barault, la Paris, cu „Ciuma la Cadix” de Albert Camus. Sigur, un spectacol ca „Necazurile lui Pantalone”, jucat grosier, vulgar, trebuie scos de pe afiș. Nu-i nici o nenorocire. Să nu uităm însă că fără „complicitatea” dramaturgilor, regizorilor, actorilor de talent și scenografilor nu se va întîmpla nimic semnificativ, oricare manager ar fi în fruntea unei instituții teatrale. Degeaba se vor consuma kilograme de cerneală și vagoane de vorbe.
Mă deranjează maniera în care se intră cu bocancii în sufletul lui Costin. Autoritățile comuniste l-au hărțuit fără milă, au vrut să-i distrugă familia, l-au destituit tocmai cînd era în curs de afirmare ca tînăr scriitor. Doar romanul său „Arșița” (cu un formidabil impact în acel timp) a potolit zelul distructiv al activiștilor de partid. Autoritățile de tranziție de după 1989 l-au scos și ele din teatru pe ușa din dos. Acum se dorește și se încearcă repetarea unor asemenea fapte, de o inimaginabilă grosolănie. Cine și de ce comandă asemenea acte, ca să nu le zic chiar măgării? Pe mîna căror intrigi murdare mizăm? altfel, doamna Nicoleta Bichescu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!