Trei sute de suflete se simt aici „acasă”

Căminul din Gîșteni, locul dramelor fără sfîrșit

• pentru peste trei sute de bolnavi psihic „acasă” este Centrul de Recuperare de la Gîșteni n mulți dintre ei ascund adevărate drame n unii sînt nemulțumiți că li se reține pensia n pentru a se întreține, mulți muncesc la cîmp, la porci ori în atelierele unității

Se uită printre „ferestrele” din gardul de ciment cu ochi goi, lipsiți de orice expresivitate ori plini de dorința de a sta de vorbă cu cineva căruia să-i depene povestea vieții lor. O poveste care în cele mai multe cazuri este rodul imaginației lor. Mulți nu realizează că spun lucruri neverosimile, întîmplări greu de crezut că s-ar fi petrecut vreodată. Alții, însă, par perfect raționali, lucizi. Dacă îi asculți, nici nu-ți dai seama că stai de vorbă cu un bolnav psihic. Pentru ei, de zeci de ani, Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Gîșteni este „acasă”. Cunoscut îndeobște sub denumirea de Spitalul de nebuni ori „La gatoși”, acest centru stîrnește și acum la mulți dintre noi, cei ce ne considerăm normali, o reacție de repulsie. în mintea multora, pacienții de aici sînt violenți, respingători, dificil de stăpînit, periculoși. Cît din imaginea pe care și-au format-o cei din afară despre acești năpăstuiți ai sorții mai corespunde realității de astăzi?

Cei mai mulți bolnavi lucrează

Este aproape de prînz. La intrarea în incinta Centrului mai mulți rezidenți (bolnavi) se încălzesc la soare. Cîțiva stau lungiți pe niște roți din cauciuc, alții pe iarbă. Unul dintre ei, la peste 50 de ani, duce la gură din cînd în cînd o cutie de bere. Contrariată îl întreb dacă are voie să consume băuturi alcoolice. Zîmbește și îmi întinde cutia să-mi arate că nu-i bere, ci apă. âl întreb ce a mîncat de dimineață. „Felul unu pîine, felul doi margarină, felul trei salam și felul patru ceai”, îmi înșiruie. Apoi mă pune în temă cu programul rezidenților. „Sîntem mai puțini astăzi, pentru că o parte au plecat în luncă, la cules de porumb. Alții lucrează aici la grădină, la porci ori la croitorie. Eu nu pot să muncesc. Dar și dacă aș avea toate degetele de la această mînă (este vorba de mîna dreaptă-n.n.) nu mi-ar conveni să merg la porumb. Nu se plătește bine. Se dau 80.000 lei pentru o zi de muncă. Cei angajați din sat sînt plătiți cu 150.000 lei și mîncare”. Dacă această discuție s-ar purta într-un alt loc, nimic din relatarea interlocutorului meu nu m-ar duce cu gîndul la faptul că este bolnav psihic. Colegul de lîngă el, însă, mă aduce cu picioarele pe pămînt. Pe tot timpul dialogului, a stat cu capul plecat în pămînt, absent total la ce se întîmplă în jurul lui. Nu ne-a învrednicit nici măcar cu o privire. La fel de indiferenți sînt și mulți din cei pe lîngă care trecem pentru a ajunge în camerele unde locuiesc. Unii bolborosesc fraze incoerente, alții se plimbă tăcuți cu ochii spre cer, ori fac mișcări bruște, haotice.

în pavilionul vechi, condiții modeste

în pavilionul vechi, saloanele sînt austere. Patru pînă la șase paturi, cîteva noptiere, o masă și un dulap, uzate, alcătuiesc tot mobilierul. Pe holuri, ici, colo, vopseaua a fost desprinsă. De la grupurile sanitare comune, cu tavanul înnegrit de mucegai și faianța căzută de pe pereți, răzbește un miros fetid, de urină și materii fecale, ce-ți întoarce stomacul pe dos. în fața lor au fost adunate grămezi de bocanci scîlciați, papuci din plastic și teniși rupți. „Nu ține nimic la ei, distrug totul, justifică reprezentantul Centrului. Acum le dăm alți papuci, noi”. Totuși, doi salariați sortează încălțămintea care mai poate fi recondiționată. La o cabină care comunică direct cu holul, ușa este deschisă, astfel că atunci cînd trecem pe lîngă ea, pe wc zărim un bolnav cu pantalonii în vine. Din spate ne urmează ca o umbră o rezidentă care pretinde că este secretara unității. într-o încăpere sărăcăcioasă, fără becuri, mai mulți bolnavi se uită la televizor. Unii sînt desculți, alții au papuci de plastic ori teniși noi în picioare. Liniștea lor este întreruptă de un tînăr care dă iama printre ei fără a explica ce vrea. Se întoarce pe hol, deschide ușile de la camere, aleargă fără astîmpăr. Vine în urma noastră amenințător, dar trece pe lîngă noi fără să ne bage în seamă. Mulți o pornesc spre sala de mese. Aici, în castroane din inox, îi așteaptă masa de prînz: ciorbă de cartofi, iahnie de fasole cu ficat de porc și struguri. Cei mai mulți, deși au tacîmuri, își duc farfuria la gură ori își bagă mîna în ea.

„Directorul nu mă lasă la fizioterapie”

Părăsim cantina și o pornim spre alte camere. La un moment dat, un cărucior cu rotile ne blochează calea. „Budur Marin Dan Costin”, se prezintă bărbatul între două vîrste imobilizat în cărucior și ne dă onorul. „Sînt din Adjud și am fost locțiitorul comandantului unității de blindate din București”, afirmă. înclinațiile lui cazone se văd și din vestimentație. Este îmbrăcat în haine de culoare verde, ca să-și aducă aminte de uniforma militară. Dar imediat uită de ce mare om a fost el la viața lui și începe să ni se plîngă că „din 9 septembrie 2002, am trimitere la fizioterapie, dar directorul spitalului mi-a pus piedici. Vă rog să-l sancționați!”, încheie pe un ton imperativ.

Un sculptor cu un premiu național

âl lăsăm pe cel îndrăgostit de armată și intrăm în camera unde locuiește Romeo Săndulescu. Sub patul pe care doarme se văd cîteva bucăți de scîndură. „Este un sculptor foarte talentat, îl laudă psihologul Laurențiu Postolache, șeful compartimentului Consiliere și reintegrare familială, cel care ne-a însoțit în periplul nostru prin unitate. A obținut un premiu național la un concurs organizat la Botoșani. întîmplarea care i-a declanșat boala este cutremurătoare”. Bărbatul, slab, cu părul deja alb la cei 54 de ani ai lui, are o figură de sihastru. Se uită smerit în jos. Oarecum stingherit, începe să ne vorbească, pe un ton scăzut, calm, despre ce i s-a întîmplat prin 1985. „Am avut o divergență cu un vecin, securist, și m-am trezit într-o noapte dus la spitalul de nebuni de la Tîrgu Ocna. De atunci nu m-am mai întors acasă niciodată”. Psihologul confirmă relatarea bărbatului. „Am verificat și, într-adevăr, așa este, declară Laurențiu Postolache. După ce a fost internat, i s-a confiscat și locuința. A fost lăsat pe drumuri. Cum să reziste la asemenea șoc?”. Suferința sculptorului este accentuată și de faptul că el nu are pe nimeni. De peste 20 de ani, familia lui sînt bolnavii din centru și salariații acestuia.

„Mi-au luat pensia!”

Prezența noastră în pavilion este un bun prilej pentru ca unii din rezidenți să ni se plîngă. în timp ce dialogăm cu Romică Săndulescu, ușa de la cameră este lovită de perete și în încăpere își face apariția ca un vulcan ce erupe o femeie la vreo 50 de ani. Este revoltată la culme că odată, nu am înțeles exact cînd, a fost trimisă acasă. „M-am urcat în tren și am ajuns la Hîrlău, la sora mea, relatează Didina Alexandru. Dar unde să stau aici? Sora mea a dispărut de acasă și nu am mai găsit-o. Mă trimit ca să mor de frig și foame prin gări!?”. Reprezentantul Centrului ne face semn cu ochiul, dîndu-ne de înțeles că totul este în imaginația femeii. Dar ea sare apoi la o altă problemă.
„Am muncit la CAP și nu mi-a făcut nici o pensie” mai spune. Și imediat tonul vocii îi devine și mai furios. Cuvîntul „pensie” îi amintește și de „necazul” colegului ei de cameră. „Directorul i-a luat toată pensia, nu i-a dat nici un leu”, spune femeia și nu scăpăm de ea pînă nu intrăm și în camera unde locuiește împreună cu cel „păgubit”. Petrea Stepanschi, de 67 de ani, stă imobilizat într-un fotoliu. Este „handicapat locomotor”, după cum ne spune chiar el. De ani de zile îl îngrijește Didina, și el este mulțumit de ea. Are ce are cu directorul Centrului. „âmi oprește pensia de 14 luni, să-mi dea toți banii înapoi”, strigă bărbatul, dar femeia, mai conciliantă, adaugă: „Măcar 200.000 lei să-i lase, să aibă și el pentru țigări”. Pe hol, psihologul Postolache ne precizează că pensionarii și cei care au indemnizație de persoană cu handicap sînt obligați, prin lege, să participe la întreținerea lor. „Contribuția este de 1,9 milioane lei. Celor care au un venit mai mare li se reține această sumă și li se dă diferența. Dacă venitul este mai mic, evident că li se oprește toată suma”.

în timpul liber, se cultivă flori și se cos goblenuri

în pavilionul nou, condițiile de cazare sînt mult mai bune, lucru ce se vede și la bucătărie și în sala de mese. Camerele sînt pentru patru persoane, cu mobilier nou, chiar și chiuvetă. Și locatarii sînt pe măsura condițiilor. Cei mai mulți dintre ei și-au aranjat cu gust camerele, dovedind o sensibilitate sufletească nebănuită. în camera unde stă de șase ani, Mihai Andrei a așezat peste tot numai ghivece cu flori. Ai zice că încăperea este o adevărată seră. Bărbatul se consolează cu această pasiune după ce a fost părăsit de soție și copii. Și Cristinel Roca a fost abandonat de familie la puțin timp de la naștere. După ce a trecut prin mai multe case de copii, în urmă cu 15 ani a ajuns la Gîșteni. Aici și-a descoperit plăcerea de a coase goblenuri. „Acum lucrez la «Adorația magilor», ne arată, plin de încîntare, tabloul. Am vîndut cîteva și aș vrea să mai găsesc cumpărători”.
Nici Gabriel Stănescu nu scapă ocazia de a vorbi despre pasiunea lui. Este gospodarul Centrului. „El se ocupă de porcii pe care îi creștem în gospodăria anexă”, ne spune psihologul Laurențiu Postolache. Gabriel începe să ne explice tacticos, ca la carte, în ce constă programul lui la godaci. Ca să arate cît este de ordonat, deschide apoi dulapul în care pe lîngă haine se văd un bidon de 5 litri de ulei, ceapă, cartofi și un reșou.

„Nu ne căsătorim, că ne dau afară”

Cei care nu sînt agresivi își pot face un ceai, o cafea, chiar și cartofi prăjiți. Au la dispoziție o cameră de zi, cu aragaz, veselă și televizor color, unde desfășoară diverse activități, ca în familie. De altfel, unii au și fost lăsați să-și întemeieze aici un fel de familie. într-o încăpere locuiesc, într-o armonie deplină, două perechi. Bunduc Valentina și Nechifor Ion, Nechita Mariana și Gherasim Grigore împart aceeași cameră de mai multă vreme. „Aici e foarte bine, locuiesc cu prietenul meu de trei ani, declară Mariana Nechita. Am vrea să ne căsătorim, dar dacă am face-o, sigur vom ajunge pe străzi, pentru că nu ne lasă aici căsătoriți. Și eu nu pot să merg în societate, pentru că sînt cu boala copiilor. Dacă vreodată cad pe stradă, cine mă ajută?”, încheie speriată. Cei ce nu prezintă nici un pericol sînt lăsați să trăiască în cupluri. Și camerele vor fi amenajate astfel încît să fie creată o atmosferă familială. Dar de aceasta nu se vor bucura mulți, pentru că în mai puțin de trei ani numărul rezidenților de aici va ajunge la cel mult o sută.

în centru, de 36 de ani

Deocamdată, Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică adăpostește nu mai puțin de 330 de rezidenți-oligofreni, psihotici, bolnavi de schizofrenie ori etilism cronic etc. din toată țara. Ca nivel de instrucție, sînt de la analfabeți și pînă la profesori sau ingineri. Printre ei se găsesc rezidenți încă din 1968, de la înființarea spitalului. Elena Mandea, Tasica Roșu și Eugen Roșca, toți oligofreni, nu au mai părăsit unitatea de 36 de ani. Femeile nu mai au pe nimeni, iar la bărbat mai vine din cînd în cînd în vizită un frate. Dacă oligofrenii s-au născut așa, în schimb, în cazul celorlalți boala s-a declanșat în urma unei traume, a unui șoc. „Avem un inginer care a lucrat la IPRS Băneasa, ne povestește Laurențiu Postolache. A avut probleme la locul de muncă, după cîte am înțeles a fost bănuit că a divulgat secrete de serviciu, și a fost anchetat. Fiind o fire mai sensibilă, a făcut un șoc. Este la noi de prin 1995”.

Bolnav, după o decepție în dragoste

De fapt, la Centrul din Gîșteni, se poate spune, s-au adunat cele mai multe drame. Aici sînt mulți copii abandonați de părinți, persoane care în tinerețe au suferit un șoc, au avut o decepție în dragoste ori au făcut un efort intelectual prea mare. în adolescență, Iulian L., acum de 30 de ani, s-a îndrăgostit de o colegă de clasă. După terminarea liceului, ea a reușit la facultate, el, nu. Pentru a fi la înălțimea ei, băiatul s-a pregătit intens. Efortul lui nu a fost zadarnic. A intrat și el la facultatea unde era dragostea lui, dar fosta colegă, între timp, și-a găsit alt prieten. Aceasta i-a declanșat lui Iulian schizofrenia paranoidă de care nu se va mai vindeca niciodată. Toată ziua stă într-o stare apatică, își frămîntă mîinile, nu face nimic. Din cînd în cînd, celor care intră în vorbă cu el le povestește că extratereștrii i-au implantat un cip în hipotalamus.

Rezidenții încheie contract de muncă

Cei 330 de rezidenți au fost grupați în funcție de afinitățile pe care le au, ca să nu se iște între ei conflicte. Pentru a evita asemenea situații, dar și în perspectiva integrării a cît mai mulți în familie și societate, dacă nu este vorba de o afecțiune care se manifestă agresiv, rezidenții sînt prinși în diverse activități, care fac parte din programul de terapie ocupațională. Lucrează în livada de meri, pe terenul agricol al unității, unde cultivă porumb, la îngrijirea celor 80 de porci din gospodăria spitalului ori prin sat, la persoane particulare. „Cu acordul lor, între ei și cei care îi angajează cu ziua la muncă, se încheie un contract, afirmă Laurențiu Postolache. Sînt plătiți cu 80.000 lei pe zi, din care 40.000 revin centrului, iar 40.000 le rămîn lor. Unii le mai dau în plus bani, mîncare, țigări”.

Actoria a devenit o pasiune

Oligofrenii sînt cuprinși, însă, și în programul de terapie cognitiv-comportamentală, muncesc la atelierul de croitorie, fac plăpumi pentru unitate și diverși beneficiari, confecționează plase din sîrmă la atelierul mecanic. Cei bolnavi de schizofrenie urmează un program de psihoterapie și meloterapie. Indiferent de afecțiune, mulți fac parte din cercul de artă (pictură, sculptură) sau din trupa de teatru a Centrului. Au această posibilitate la Clubul unității. Aici este o adevărată recuzită: păpuși pe sfoară, costume, instrumente muzicale, masă de tenis, chiar și un sac de box. „I-am învățat să danseze, să cînte, să mînuiască păpușile, ne spune Dănuț Diaconu, infirmier și în același timp instructor-terapeut. Am dat și un spectacol cu ei la Școala din Gîșteni. Se descurcă foarte bine”.

40 de bolnavi s-au întors în familie

Toate acestea se desfășoară pentru ca din ce în ce în ce mai mulți să fie reintegrați în familie. Pînă acum au fost acceptați de familie 40 de bolnavi. „Este vorba mai ales de cei cu afecțiuni mai ușoare care pot trăi în mijlocul familiei, explică Laurențiu Postolache. Cei mai mulți provin din casele de copii și pînă acum familia lor nu s-a mai interesat de ei. Am luat legătura mai întîi cu primăriile de domiciliu, după care am trimis scrisoare familiilor în cauză ca să le punem în gardă că trebuie să-și ia ruda acasă. Acești bolnavi pot fi reintegrați socio-profesional, prin ateliere protejate. Ei vor intra sub supravegherea medicilor de familie și a specialiștilor psihiatri”. Pentru oligofrenii de gradul III este propusă instituționalizarea lor în centre de îngrijire și asistență. în final, respectiv pînă în 2007, în centru vor rămîne doar psihoticii, cei bolnavi de schizofrenie sau etilism cronic. în total, aproximativ 90 de rezidenți. Pentru ei se construiesc deja în curtea unității un centru de terapie ocupațională, două centre de zi, cu ateliere protejate. Aici își vor petrece timpul pînă ce vor ajunge la morga de alături. (Elena ȚINTARU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!