Plîngerea ruinelor

Ca peste tot în țară, în anii „iepocii de aur”, și în orașul Buhuși mașinile diabolice, într-o cruzime de neimaginat și lipsită de orice control, au demolat casele oamenilor, zidindu-se în locul lor – pe aliniamente care sfidează estetica – ghetoruile cenușii. Ele instituționalizează kitsch-ul, uniformitatea arhitecturală, disconfortul.
Trăia în acest oraș un om care, de tînăr, și-a suprimat lumina spiritului alegînd să dea ideologiei comuniste însușirea de unic luminător în orizontul virtuților umane. Se numea Vasile Sava. Trecut prin cam toate suișurile politice, vajnic vorbitor de la pupitrele înfășurate în catifea roșie, el a ajuns să fie și primar. în afara discursurilor în care descoperea treptat plăcerea limbajului de lemn, știa și rostul treburilor gospodărești. Uneori, însă, interpreta pe dos ceea ce i se înfățișa. Așa a putut să aibă neșansa de a-i fi demolate cîteva case proprii, căzînd astfel în lațul plaselor infernale ale planurilor de sistematizare pe care cu propria-i voință le susținea. S-a întîmplat odată, nemaifiind primar atunci, să fie înștiințat că încă o locuință de-a sa va fi demolată. Sancțiunii i se dădea, acum, caracter de răzbunare din partea celor care aveau a-i plăti polițe. La aflarea veștii, omul nostru s-a apucat de o treabă care demonstrează paradoxul: anume, să facă reparații la casă, să-i înnoiască tîmplăria, să spele podelele și ferestrele, să văruiască, să vopsească, făcîndu-și casa ca și nouă. în acest răstimp, mașinile care mîncau pămînt își porneau motoarele, iar funcționarii primăriei, îngropați în vrafuri de hîrtii, cîntau prohodul unor case muribunde.
Așa înțelegea fostul primar de la Buhuși să-i primească pe demolatorii propriei sale case: îmbrăcînd-o pe aceasta într-o haină nouă și curată, ca și cum ar fi pregătit-o pentru o strămutare vremelnică într-un loc unde trebuia să fie prezentată într-o înfățișare de gală.
Pentru acest om, atunci cînd se surpa o casă parcă se stingea o viață. Pentru el o casă era nu doar pereți sau uși sau ferestre. Pentru el o casă avea tainele unor trupuri însuflețite și minunea unui lucru zidit pentru a fi sălaș păcii și odihnei, pentru a smulge omul din lume și a-l reda sie-și și celor ce îi sînt lui intimi. O casă era, pentru el, fascinație, armonie și istorie; el nu înțelegea nepăsarea ce o pot avea cei care lasă în paragină casele, ce vervă distructivă pot avea demolatorii de case.
La intersecția drumului național care străbate Buhușiul cu șoseaua care șerpuiește prin Orbic, pînă la Secuienii de Roman, o șosea ce pare tranșată ca de cîrtițe, de gropi, sînt ruinele unei construcții care a fost, în timpul lui Ștefan cel Mare, stație de poștalioane. Odinioară, aici poposeau drumeții pentru a-și odihni ori schimba caii, sau pentru a se ospăta și a bea o ulcică cu vin. Cronicile spun că pe aici voevodul Ștefan a înspumat caii, zorindu-și oștenii pe urmele lui Petru Aron. Acum, ruinurile stației de altădată ale poștalionului sînt jalea ruinelor pe care stîncile și molozul scriu o nouă cronică despre nepăsarea oamenilor de astăzi, ziditori ai noilor ctitorii cu trupuri de beton și ochiuri termopane. încă un morman îngroapă definitiv mărturiile istoriei, sluțește frumosul, pune sărutul morții peste freamătul vieții! (Aurel V. ZGHERAN) Helvetica-R ea ruinelor

Ca peste tot în țară, în anii „iepocii de aur”, și în orașul Buhuși mașinile diabolic

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!