ACCENTE Butonul roșu – spaimă și teroare

România, ca și alte state europene, a derulat încă din 1990 campania de aderare la NATO, sperînd că se va situa în sfera de influență americană și asigurîndu-se astfel împotriva eventualelor agresiuni de orice fel, ca și de posibilitatea atingerii unor parametri înalți de prosperitate. Dar, oare, americanii manifestă stabilitate în politica lor și nu le e teamă de nimneni și de nimic?

Sîntem, așadar, la început de secol XXI și America se află în vîrf. La Washington demarează pregătirile pentru alegerile ce se apropie, dar nu se uită nici un moment că deși este singura megaputere de pe mapamond, aceasta se află la doar cîteva lungimi de braț de distrugere. Singura mare teamă și singurul lucru care pot distruge efectiv SUA este forța nucleară a rușilor. Deși se credea că războiul rece a încetat definitiv pe tărîmul relațiilor și al politicii internaționale, jocul de-a șoarele și pisica dintre cele două state nu s-a încheiat. Cu toate că în ultimii ani s-au încercat, și de o parte, și de cealaltă, mai multe tentative de reducere a arsenalelor nucleare, s-a reușit în final doar să se ajungă la o cifră de 6 000 de focoase nucleare de fiecare parte, față de 10 – 11 mii, cîte erau înainte de a se ajunge la respectivele acorduri.

Recent, nu puțini dintre noi s-au cutremurat de teamă urmărind la televiziune un documentar ce prezenta exerciții de anihilare reciprocă, ce se desfășoară cu regularitate și cu o precizie de metronom în teritorii controlate de cele două super-puteri. In bazele de lansare americane, care se întind pe o suprafață de 31 000 de kilometri pătrați, rachetele balistice sînt pregătite de lansare, pe mare se află 10 submarine cu încărcături nucleare, iar în fiecare zi un avion survolează teritoriul SUA cu misiune de ultim garant al planului nuclear american, avion ce poartă o serioasă încărcătură nucleară ce ar intra în acțiune după căderea (eventuală) a bombelor cu focoase nucleare pe teritoriul american, continuînd astfel lupta.

De ce dau americanii o asemenea importanță strategiei de securitate, mai ales în domeniul nuclear? Răspunsul ar putea fi: deoarece un sistem nuclear apocaliptic este împrăștiat în întreaga Rusie, o parte din acesta nefiind identificat, fiind foarte bine ascuns, iar numărul focoaselor nucleare pare a fi mai mare decît cel declarat oficial.

Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, în ciuda unui oarecare declin economic, Rusia continuă, cu o încăpățînare bolnavă, experimentarea de noi tehnologii și arme de distrugere în masă, ceea ce duce la perpetuarea instabilității militare pe mapamond. Am putea firma că după cel de-al doilera război mondial apariția armelor nucleare și proliferarea armamentului bazat pe tehnologie înaltă au creat, cel puțin în Statele Unite, un puternic sector al societății care este, în bună măsură, invulnerabil la controlul politic. Conform acestor opinii, apărarea națională în epoca nucleară a devenit o preocupare atît de dominantă, încît îi conferă președintelui puteri extraordinare, neconcepute în codul instituțional și aproape că elimină controlul legislativului asupra deciziei de declarare a unui război. Astfel, în Centrul strategic se analizează și se aleg țintele pentru direcționarea rachetelor nucleare de care nici liderii Congresului american nu au habar, în timp ce una dintre cele patru opțiuni majore asupra „loviturilor” de război care vizează, se înțelege, și Rusia, se află în servieta pe care președintele o poartă pretutindeni cu el. Aceasta ar putea însemna declanșarea, la comanda președintelui, a 2 300 de rachete nucleare simultan, care ar rade pur și simplu Rusia de pe suprafața pămîntului.

Marele pericol în declanșarea unui posibil război nuclear îl constituie imposibilitatea apărării în fața rachetelor balistice. Deocamdată, războiul se poartă în plan informațional de ambele părți, putîndu-se afirma că tehnologia informaticii a constituit, în ultima jumătate de secol, fundamentul apărării naționale în special în cazul supraputerilor. Serviciile de comandă, control, comunicații și cele secrete, bazele strategiei și tacticii militare depind, astăzi, de noile evoluții manifestate în tehnologia informaticii. Pe măsură ce mărimea și complexitatea sistemelor de arme – în special a celor nucleare – cresc, excluderea erorilor în comandă și control implică un grad și mai înalt de exigență și de dificultate.

In altă ordine de idei, cerințele de randament în cazul sistemelor de culegere a informațiilor, în special a celor secrete, par să fie mult mai lesne de satisfăcut. In acest domeniu ne putem aștepta la progrese continue în cursul deceniului actual. Observațiile prin intermediul sateliților, analizele chimice și fizice făcute de la distanță, aparatura de înregistrare a vibrațiilor și prelucrarea datelor prin sisteme electronice sporesc capacitatea de detectare a indiciilor unui atac iminent și de verificare a tratatelor privind armamentul. Corect și normal ar fi ca evoluțiile științifice și tehnologice să fie un stimulent relevant în direcția unor noi reduceri de armament în cazul superputerilor. Dar, pînă atunci, butonul roșu este pregătit să atace sau să contraatace. Spre binele omenirii, să sperăm că acest buton nu va fi acționat niciodată. (Romulus Dan BUSNEA)