Cui lași țara, tătucă?

Ștefan RADU

în sîmbăta în care Theodor Stolojan se retrăgea din cursa prezidențială, cu vreo trei-patru ore înainte de bulversanta conferință de presă udată cu lacrimile lui Traian Băsescu, pe platoul Bucegilor, dincolo de Cota 1400, am dat nas în nas cu Petre Roman. âmbrăcat în echipament adecvat, cu un piolet în mîna stîngă și cu telefonul mobil la urechea dreaptă, urca, singur, spre culmile încețoșate. M-am oprit surprins ca și cum m-aș fi întrebat: „De unde-l știu pe omul ăsta?…”
Cîteva ore mai tîrziu, refugiat în mașină, ascultam la radio declarațiile unor politicieni și analiști care anunțau schimbarea radicală a strategiilor de partid. Speculațiile care au urmat, scenariile elucubrante, promisiunile și amenințările s-au amestecat pînă au depășit pragul de acceptabilitate al electoratului. Vacarmul și diversitatea părerilor conduc spre o singură concluzie: alegătorii se află într-o periculoasă stare de confuzie ce alimentează neîncrederea față de clasa politică. Aceste alegeri care vor marca finalul de an au un caracter aparte. în primul rînd, pentru întîia dată după 1990, Ion Iliescu nu mai are dreptul să candidaze la președinție. Unii se grăbesc să afirme că electoratul său va vota, disciplinat, favoritul lui „Tătuca”. Nu cred că este chiar așa. Iliescienii nu sînt, neapărat, pesediști. Ei sînt o specie aparte de alegători. în noiembrie, mă aștept să constatăm împreună că unii vor veni cu pixul de-acasă și vor trece numele lui Ion Iliescu pe buletinul pentru Președinte. Acești oameni trăiesc o dramă. în țară sînt, poate, un milion de partizani ai eternului președinte. Pentru ei, retragerea din avanscenă a idolului venit pe valul Revoluției lasă un imens gol. Unii trăiesc chiar spaima că țara se va destrăma, că săracii vor fi exterminați și că nu există un alt lider care să le asculte necazurile așa cum făcea Ion Iliescu. Această imagine de lider paternalist, de autoritate aproape mistică nu se suprapune peste ceea ce este, de exemplu, Adrian Năstase. Nici Traian Băsescu, liderul care trece de la registrul patetic la limbajul de bulevard cu o ușurință ce vrăjește publicul, nu are „față” iliesciană. Unele încercări în această direcție face Corneliu Vadim Tudor. Pînă și ciudata alianță cu BNS se înscrie într-o asemenea posibilă strategie. Lui, însă, îi lipsește acea pricepere a menținerii echilibrului social și politic. Nu poți să-ți imaginezi că un lider al cărui discurs este, mai totdeauna, ca un pamflet exploziv poate să negocieze cu reprezentanții minorității maghiare pe tema creșterii autonomiei locale sau să se întîlnească, la o dezbatere, cu Grupul de Dialog Social…
Pentru români, Ion Iliescu a fost „dragoste la prima vedere”. în momente fierbinți ale Revoluției, numele lui a răsărit pe firmament ca unică șansă pentru oprirea vărsării de sînge. Populația tremura în fața televizoarelor atunci cînd primea avalanșa de informații despre teroriști, despre miile de morți (?!!) din București și Timișoara, despre sabotaje (nicînd demonstrate). Disidentul Ion Iliescu era cunoscut încă înainte de prin 1988. Figura lui de om serios, care știe ce are de făcut (poate chiar știa…) a cucerit poporul înspăimîntat. Conflictele cu grupările maghiare (din martie 1990), mineriada din iunie, anihilarea „moșierilor și boierilor” care cică ar fi fost pregătiți să pună stăpînire pe țară, bucată cu bucată, distrugerea partidelor istorice care declaraseră război rămășițelor bolșevice reciclate, toate au făcut din Ion Iliescu omul providențial care stăpînea mințile multor români. Nici măcar rupturile produse între el și celelalte figuri emblematice ale Revoluției nu au schimbat această stare de fapt. Mai întîi s-au revoltat intelectualii cu state vechi de disidență: Ana Blandiana, Doina Cornea, Mircea Dinescu și alții. Apoi au urmat conflictele cu politicienii proveniți din rîndul revoluționarilor. Unul dintre aceștia, deținea un imens capital de încredere. Este vorba de Petre Roman, primul premier al României post-ceaușiste. Tînăr, inteligent, nemînjit de „epoca de aur” a activiștilor, a fost, o vreme, emblema noii țări pe care încercam să o construim. Impetuozitatea sa a deranjat gruparea de foști activiști (PCR, UTC, UASCR sau FDUS – dacă știți ce mai înseamnă toate aceste prescurtări ale politicii dictatoriale). Și-a construit propriul partid cu credința că se poate face politică modernă și dedicată valorilor democratice într-o Românie încă subjugată tarelor comuniste. Numai că sistemul a fost mai puternic decît el: politicienii pe care i-a crescut în jurul său nu au fost dispuși să accepte romantismul revoluționar într-o vreme a raptului generalizat. S-a retras și a așteptat. Acum revine cu speranța că poate reînnoda entuziasmul de-acum 14 ani. Un singur atu nu i se poate nega: după retragerea lui Ion Iliescu, singurul simbol viu al Revoluției rămîne Petre Roman. Acest capital nu i se poate lua și – de aceea – cred că apariția lui în competiția pentru funcția de președinte al României nu este doar o știre de ultimă pagină. Formațiunea pe care o conduce – Forța Democrată – este, ce-i drept, deocamdată, nesemnificativă în lupta pentru parlamentare. El, însă, reprezintă o posibilă opțiune pentru mulți dintre alegătorii confuzi sau revoltați care nu știu ce președinte să aleagă. Și – conform studiilor – nu sînt puțini aceștia: peste 50 la sută… Din cele declarate la festivitatea de lansare a candidaturii sale am observat că ia în calcul și așteptările iliescienilor despre care aminteam mai înainte. Dacă va reuși – măcar în parte – să-și creeze o asemenea imagine proprie, atunci competiția pentru președinție este deschisă. Nici unul dintre sondajele din acest moment nu mai are valabilitate. Pentru PSD, Petre Roman este o problemă în plus. însă nici Alianța PNL-PD nu are de ce să jubileze…exploziv poate să negocieze cu reprezentanții minorității magh

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!