Comunismul de tip nou

Privită prin prisma istoriei comunismului, dar și a accederii spre o „Europă unită”, spre structurile unui globalism impus, situația „noilor democrații” devine, pe zi ce trece, extrem de dificilă. Mai ales că nimic din ceea ce s-a petrecut pînă acum nu garantează desprinderea de vechile mentalități comuniste, ci mai curînd consolidează ideea, conceptul despre care se discută tot mai mult pe culoarele capitalismului: comunismul de tip nou.
Deși pare aberant, aproape incredibil, un astfel de scenariu se construiește cu răbdare în laboratoarele occidentale, unde se visează la făurirea unui sistem comunist mondial în care – așa cum poate bine observa un reputat scriitor și jurnalist român „…abundă apucături prea rău cunoscute de către noi, cei din Est, alături de idei și inițiative care depășesc previziunile celui mai pesimist analist, politolog sau istoric al deceniilor trecute. Astăzi, în mod palpabil și brutal, Noul Comunism vine dinspre Occident. Astăzi abia se împlinește profeția lui Marx, care vedea comunismul impunîndu-se întîi în statele puternice”.
Nu e, deci, de mirare că abundă o serie de întrebări precum: cine are acum puterea supremă? Mai demult, America și Europa dețineau puterea supremă – cel puțin așa se vedea dinspre Europa Centrală și de Est. Dar cui îi aparține acum? Washingtonului sau Berlinului sau Parisului? Care e modelul de urmat? Securitatea externă ne-a fost garantată în primul rînd de Statele Unite ale Americii, cea internă – în schimb, de Europa. Insă, acum, după ce să ne mai luăm? După noul model american? După cel european? Să renunțăm la securitatea internă în favoarea celei externe, sau invers? Există cu adevărat democrație la nivel mondial, sau aceasta este doar o noțiune abstractă, utilizată în scopul manipulării maselor de oameni spre zările Marilor Speranțe? Mari Speranțe ce devin Mari Deziluzii atîta timp cît avem de-a face cu guvernări ale unor partide ce s-au îndepărtat binișor de cetățeanul de rînd, lumea împărțindu-se în două: conducători și conduși; cît după orice fel de noi alegeri se conturează și apoi se adîncește tot mai mult discrepanța dintre ceea ce au dorit alegătorii și ceea ce constată ei în realitate; cît elitele politice preocupate de ele însele și unele de altele au tot mai puțin de oferit proppriului electorat.
Peste tot, iluzii și vise care s-au risipit ca fumul. Dar au existat, oare, cu adevărat? Nu simțiți cum revine monopartidismul, fantoma regimului dominat de un singur partid, în culori naționale sau într-un roșu ceva mai rozaliu? Nu se ridică, oare, de sub pămînt, amenințătoarea statuie de piatră a statului care pune ordine, ca să ne ia pe sus? Și ca să vedeți cît de interesantă este tema propusă – cea referitoare la o nouă ideologie -, iată cîteva asemănări, dar și diferențe notabile între fostul comunism estic și noul comunism occidental: diviziunea internațională a muncii inițiată de URSS, dar care nu a reușit în final să impună blocului comunist ce să producă și ce să nu producă, la ce prețuri și pe ce piețe să se vîndă, reușește acum să pună în practică Uniunea Europeană; politica discriminării -care obliga atunci la un anumit procent de femei, muncitori, țărani și naționalități conlocuitoare să facă parte din orice organism de conducere este impusă acum și firmelor private, care trebuie să angajeze și rromi, homosexuali, africani, arabi sau chiar eschimoși, indiferent de competențele profesionale ale acestora; regulamentele interne ale marilor companii sînt cu mult mai exigente decît cele din perioada comunistă; de cele mai multe ori sînt interesate cît stai peste program (fără plată suplimentară sau recuperări, pe care de altfel nici nu mai ai cînd să le iei), cum te îmbraci (uneori impunîndu-ți-se ținuta devenită, astfel, obligatorie); cît de mult și de ce fumezi etc; ca și în „epoca de aur” a comunsmului românesc, se fac pași serioși spre urmărirea generalizată a individului prin tot felul de sisteme electronice; ca și vechiul comunism, noul comunism confundă egalitatea șanselor cu egalitarismul și unde „egalitatea șanselor” înseamnă că societatea este în așa fel construită încît doi oameni cu aceleași calități au aceleași șanse, iar egalitarismul înseamnă uniformizarea șanselor, indiferent de calitate.
Există, în cele două feluri de comunism, o încălcare a drepturilor omului de a decide pentru sine ce e bine și ce e rău, o desconsiderare din ce în ce mai accentuată a puterii lui de discernămînt. Printre diferențele sesizate între vechiul și noul comunism mai reliefăm: performanțele economice; sistemul politic pluripartidism (care este, însă, deseori, formal); funcționarea aparent liberă a legii cererii și a ofertei, care și ele ajung să fie impuse de anumite monopoluri; preponderența proprietății private față de proprietatea de stat; dreptul la libera asociere, la opinie (cu riscul de a vorbi la pereți); oferta mult mai mare din partea culturii, a presei și divertismentului; nivelul de trai mult mai înalt, dar fără prea multe satisfacții în afara unui concediu anual și a altor beneficii de care nu prea mai ajungi să te bucuri din cauza unui program mult prea încărcat și stresant etc. Și dacă ne mai aducem aminte, adevăratul obiectiv al politicii americane este de a remodela fața lumii. „Noi trebuie să promovăm democrația (chiar și prin forță, nu-i așa?!) și economia de piață în lume, pentru că acest lucru ne apără interesele și securitatea pentru că este vorba de reflectarea unor valori ce sînt, totodată, americane și universale” – declara mai demult asistentul președintelui Clinton pentru probleme de securitate națională.
In momentul în care se prăbușea comunismul, acea Americă ce pînă atunci îi ținuse piept prelua din mers moștenirea devenind purtătoarea unui proiect mondial. Faptul că „lupta mondială pentru pace” a trecut din discursul sovietic în discursul american, că „pacea” a devenit sinonimă cu „războiul”, așa cum apărea în semantica sovietică nu sînt, după ani, fenomene întîmplătoare. In acest context nu este lipsită de semnificații ideea „noii ordini mondiale” lansată încă din 1991 în legătură cu războiul american din Irak, pe fundalul agoniei comunismului de tip vechi și al apariției comunismului de tip nou purtător al globalizării, ca fenomen universal ce pune în primejdie însăși existența culturii omenirii și aduce în prim-plan tentația totalitară ca parte constitutivă a fenomenului puterii. Iată, așadar, adevărate semnale de alarmă pentru un destin al omenirii ce pare a fi pus în pericol. (Romulus Dan BUSNEA)ntă este tema propusă – cea referitoare la o nouă ideologie -, iată cîteva asemănări, dar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!