La cei 93 de ani

Cel mai bătrîn medic băcăuan trăiește în sărăcie
• după zeci de ani în slujba vieții, doctorița Florica Vîsoiu trăiește în condiții mizere n în prag de iarnă, nu a reușit încă să-și cumpere lemne n locuiește singură, uitată de lume, într-o căsuță veche, acoperită cu carton bituminat, privind la un televizor alb-negru

Undeva, pe o străduță lăturalnică, uitat de aproape toți cei care i-au fost colegi sau pacienți, trăiește într-o singurătate apăsătoare și în condiții mizere, nemeritate, unul dintre cei mai stimați și apreciați medici pe care i-a avut Bacăul vreodată. Este cel mai vîrstnic medic din județ și se numără printre puținii doctori în viață care au pus bazele secțiilor ce funcționează acum în spitale. în data de 14 noiembrie, doctorița Florica Vîsoiu va împlini 93 de ani. Nu arată vîrsta pe care o are. Se ține țanțoșă, merge de colo, colo fără a se sprijini în cîrje. Dar ce uimește cel mai mult la această femeie, aflată la o vîrstă venerabilă, este agerimea minții. âși amintește exact data nașterii rudelor ei, descrie în termeni medicali, în detaliu, toate zonele corpului uman, povestește cu lux de amănunte întîmplări petrecute în vremuri imemoriale.

Tatăl, preot, era foarte exigent

S-a născut la 14 noiembrie 1911, într-o familie de intelectuali din satul Petricani, comuna Știubieni, județul Dorohoi (acum, Botoșani). „Tatăl meu era preot și în același timp și învățător. A fost un om cu un intelect foarte ridicat. A vrut să-și dea doctoratul, dar mama lui nu i-a dat voie. Așa că și-a pus în gînd ca prin noi, copiii lui, să-și realizeze visul. Am fost patru surori și, cu excepția celei mai mici, care a rămas doar cu patru clase, toate am urmat facultatea de medicină. Eu eram cea mai mare. Clasele primare le-am făcut cu tata în particular. Era foarte exigent. Cînd nu eram cuminte sau nu-mi făceam lecțiile, mă punea în genunchi”, povestește Florica Vîsoiu. După terminarea celor patru clase primare, a plecat la Cernăuți. Aici a dat examen la Liceul ortodox de fete, unde a reușit cu o notă foarte bună. în cei șapte ani de liceu, adolescenta s-a remarcat în mod deosebit la matematică, istorie și geografie. „Istoria îmi plăcea cel mai mult, aș fi vrut să fac facultatea cu acest profil, aveam și memorie foarte bună, dar tatăl meu nici nu a vrut să audă. M-a orientat spre Facultatea de Medicină Mihăileană de la Iași”, își amintește doctorița. Pentru că familia avea greutăți materiale, fata cea mare a trebuit ca după susținerea bacalaureatului să lucreze într-o farmacie din Săveni. în următorul an, însă, a intrat la Facultatea de Medicină. „Am muncit mult, astfel că din 1936, studentă fiind, am fost acceptată ca internă la Spitalul Izolarea (de boli infecțioase-n.n.) din Iași, unde cîștigam un salariu de 1.600 de lei. Eram socotită un fel de medic auxiliar”. Aceasta, pînă în 1939, cînd a absolvit facultatea, cu titlul de medic de medicină și chirurgie, și a fost numită la un spital de pe lîngă Roman.

S-a dus la Reșița să înființeze secție de infecțioase

în Bacău a ajuns pentru că soțul ei era aici medic militar. S-a angajat mai întîi la Casa de Asigurări Sociale (în fosta Policlinică Veche), după care a dat examen de medic secundar la Spitalul „Pavel Ana Cristea” (pe locul unde astăzi este Spitalul Județean de Urgență), concurs „pe care l-am luat cu 8,16, o notă foarte bună, pentru că pe atunci se dădea cu o extraordinar de mare zgîrcenie 9, de 10 nici vorbă”, își amintește doctorița Vîsoiu. A ales să lucreze în secția Infecțioase, dar, din păcate, la scurt timp a trebuit să părăsească Bacăul. „Ministerul Sănătății avea nevoie de medici în centre muncitorești și m-a trimis tocmai la Reșița. A trebuit pe nepusă masă să mă duc acolo în 1950. Eram singură. Soțul meu, care fusese luat în război în 1944, căzuse prizonier la ruși. Nu mai știam nimic de el, toate scrisorile pe care i le trimiteam la Moscova se întorceau nedesfăcute. Am lăsat toată gospodăria și am plecat la Reșița. Aici am înființat secția Infecțioase după modelul de la Iași”, relatează medicul nonagenar. între timp, a continuat să trimită scrisori la Moscova, dar toate erau returnate cu mențiunea „destinatar necunoscut”, ca să afle tîrziu de tot că soțul ei a intrat în țară în 1950 și că era, tot prizonier, la Sighetul Marmației. „Ne-am reîntîlnit abia în iulie, 1951. Nu avea voie să se stabilească decît în zona a treia, așa că am venit la Tecuci, unde am stat cam un an. Apoi, în sfîrșit, i s-a permis să se întoarcă în Bacău. De atunci și pînă în 1968, cînd am ieșit la pensie, am profesat în secția Infecțioase. Am fost șefă aici mulți ani”.

După ce le-a îngrijit, surorile i-au murit sub ochii ei

Nu i-a fost dat, însă, să se bucure mult timp împreună cu soțul de anii de pensie. „în 13 decembrie 1975, bărbatul mi-a murit și am rămas singură”, ne spune și vocea i se frînge. Nu a avut parte nici de copii, și nici de surori. Copii nu le-a dat Dumnezeu. Surorile, mai întîi a murit cea mică, apoi, rînd pe rînd, și celelalte două. Pe una dintre ele a văzut-o stingîndu-se sub ochii ei. Ea a îngrijit-o ani în șir pînă a trecut în Lumea Umbrelor. Același sacrificiu l-a făcut și pentru cea mai bună prietenă a ei, bolnavă de cancer, pe care a vegheat-o zi și noapte pînă în ultima clipă. „La toate le-a făcut praznicul. Mereu pregătește mîncare și dă de pomană pentru ele. Este o gospodină extraordinară. Nu uită niciodată ziua de naștere a nepoților din partea surorilor și a soțului. Le trimite pe tren, la toți pachete cu cozonaci, plăcinte, chiar și tort”, ne spune doctorița Zară, vecină, care o vizitează des. Imediat, bătrîna doctoriță își amintește: „Pe 26 octombrie este Sfîntul Dumitru, ziua soțului meu, iar pe 25 noiembrie, ziua mamei, Ecaterina. Vreau să le fac pomană la amîndoi”, spune hotărîtă. Doctorița Maria Rusu, fostă directoare a Direcției Sanitare, peste 10 ani, înainte de 1989, printre puținii medici care o vizitează, ne vorbește cu mare admirație despre doctorița Vîsoiu: „A fost de o conștiinciozitate cum rar întîlnești. Mergea dimineața în spital înainte de ora șapte pentru a verifica personalul din secție, pentru a-i vizita pe bolnavi, indiferent că era vară sau iarnă, sîmbătă sau duminică. A fost un medic care și-a făcut meseria cu toată dăruirea și onestitatea. Nu ar fi acceptat nici în ruptul capului vreo atenție de la bolnavi. Se poate vedea aceasta și din condițiile extrem de modeste în care trăiește”.

Locuința? O căsuță amărîtă!

Doctorița Florica Vîsoiu locuiește pe strada Străpungerea Oituz, nr. 64 bis, într-o căsuță veche, acoperită cu carton bituminat, care nu este racordată la conducta de gaze. Imobilul se compune din două camere, o baie mică și o bucătărie unde abia încap o sobă, un aragaz, o masă și un pat. Casa este mobilată sărăcăcios, toate piesele de mobilier sînt de pe cînd trăia soțul. Aragazul poate fi folosit ca piesă de muzeu, la fel și televizorul alb-negru, care, cînd este frig în cameră, nu vrea să funcționeze. Cuverturile de pe pat, covoarele de pe jos, tot de dinainte de a-i muri soțul, sînt ponosite. Pereții sînt crăpați în multe locuri și înnegriți. Ieri, în jurul orei 11.30, doctorița stătea singură. S-a bucurat enorm cînd ne-a văzut la ușa ei. Se îmbrăcase gros, pentru că în încăpere era frig.

Banii nu-i ajung pentru lemnele de foc

în verandă avea o grămadă de șipci de brad negre (din cele rezultate de la gardurile care se dau jos pentru a fi înlocuite cu altele noi), dar făcea economie pentru că încă nu a reușit să-și cumpere lemne de foc. „Rodica (femeia care o aprovizionează din cînd în cînd – n.n.) mi-a spus că două căruți de lemne costă peste 7 milioane de lei. în plus, trebuie să mai dau și pe transport cel puțin un milion de lei pentru că în oraș nu este voie cu căruța”. Un preț mult prea mare pentru buzunarul ei. După ce și-a riscat viața zeci de ani lucrînd într-o secție medicală în care pericolul contactării unei afecțiuni de la bolnavii pe care îi îngrijea era permanent, primește o pensie amărîtă de aproximativ 5 milioane de lei. Dar nu se plînge. Povara cea mai mare nu este lipsa banilor, ci singurătatea. Să stai toată ziua în față cu ziare pe care le-ai citit de nu știu cîte ori, fără ca nimeni să-ți calce pragul zile în șir, este cea mai cumplită pedeapsă. Nemeritată, pentru un om care a făcut și face încă atîtea sacrificii pentru semenii lui. (Elena ȚINTARU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!