Inocență în zdrențe

… Nu cred că sînt prea mulți ani de-atunci. Era iarnă, la Parava, pe drumul principal, troienele ajungeau, aproape, înălțimea gardurilor, pe ulița pustie la ora aceea nu adăstase decît mașina noastră, a redacției. în fața primăriei, omul de serviciu ne aduse la cunoștință o întîmplare de-adreptul extraordinară: cu două nopți înainte, o tînără femeie din Rădoaia – sat din care cunoscusem, în toamnă, un om pe nume Ion Cozma, bărbat zdravăn, isteț și curajos, din cîte am aflat ceva mai tîrziu -, o femeie, deci, din satul acela nevoiaș fusese apucată de durerile facerii și bărbatul ei, disperat, o adusese în toiul nopții, pe gerul acela, cu sania la dispensar. în neștiința și spaima sa crezuse că la dispensar e ca la spitalul din oraș unde, în vară, zăcuse vreo trei săptămîni și unde tot timpul erau medici, dar spaima îi crescu și mai mult cînd văzu, pe ușa dispensarului, ditamai lacătul și doar cîinii din gospodăriile alăturate ce-i răspunseseră la bătăile sale insistente în ușa aceea… întîmplarea a făcut ca omul de serviciu al primăriei să audă și să vadă despre ce-i vorba și cei doi bărbați, disperați, intrară cu femeia, ce se zvîrcolea în dureri, în primărie și o așezară, cum putură mai bine, pe un birou dintr-o încăpere ce era mai călduroasă. Acolo născu femeia omului din Rădăoaia, un băiat dolofan și gălăgios, iar dimineața tîrziu a fost transportată cu tot cu copil la spitalul județean. După vreo doi ani, aflîndu-mă, tot cu treburi gazetărești, la Parava, mi-am adus aminte de acea întîmplare nemaivăzută și nemaiauzită și am mers la Rădoaia – tot eram în drum spre Căiuți – și am cunoscut-o pe acea eroină a locului și i-am văzut băiețelul, frumos și foarte vioi. „Ăsta – mi-a spus, atunci, mama – va fi primarul comunei… Are tot dreptul, că doar a venit pe lume în primărie…” Am rîs cu toții cei care ne aflam de față, dar rîsul mi-a pierit, cel puțin mie, cînd am văzut condițiile în care trăia familia aceea, familie ce număra, atunci, vreo patru copii. „Cu ani în urmă – mi-a zis bărbatul – vecinul nostru, Ion Cozma, ne aduna în echipe mari și mergeam în Insula Mare a Brăilei sau prin alte locuri din Sud și munceam, iar toamna veneam încărcați cu alimente și cu bani. Acum murim de foame aici, în satul nostru…” Atunci am stat de vorbă și cu Ion Cozma, îl cunoscusem, cum ziceam, mai demult, da, nu mai existau posibilitățile acelea, dar oamenii mai găseau cîte ceva de muncă prin sat sau prin comună, fiecare se descurca cum putea… „Și, să vă mai spun ceva, dar foarte trist – a adăugat Cozma din Rădăoaia – unii dintre oamenii din sat s-au obișnuit să meargă prin orașe să cerșească! Cel puțin așa mi-a șoptit mie cineva…”
… Nu știu dacă de prin satul acela pierdut de lume e vreun om care, ajuns la oraș, s-a apucat de cerșit. Dar mulții, tot mai mulții cerșetori care bîntuie orașul mă îndeamnă să cred că „boala” aceasta cumplită se întinde tot mai tare. De întîmplarea aceea cu femeia care a născut la primăria din Parava îmi amintesc aproape zilnic atunci cînd, trecînd prin fața Bisericii sau pe străzi din centrul urbei, văd femei cu copii în brațe, sau copii singuri – zdrențăroși și murdari – cu mîna întinsă. Sînt milos din fire, am trecut și eu prin astfel de situații, îi cred pe acești oameni, dau și eu cît pot și am, dar nu mă împac cu gîndul că acești copii sînt schilodiți sufletește încă de la această vîrstă, obișnuința tinzînd să se transforme – atunci cînd vor fi mai mari și fără nici un căpătîi – în delicvență. Iar, din nefiricire, delicvența juvenilă e în creștere!…
… N-am mai fost, de atunci, la Parava și nici la Rădăoaia. Nu știu ce o mai fi făcînd „viitorul primar” al comunei, așa cum i-a prezis maică-sa, că doar e născut în primărie!… Mi-ar place să cred că e elev conștiincios și că, de-acasă, a fost și este educat să ajungă cineva în viață. Poate, chiar primar…

Eugen VERMANletește încă de la această vîrstă, obișnuinț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!