Maxime și cugetări

Norocul nu ne surîde în fiecare zi

„Așteptați binele nu de la alții, ci de la voi înșivă”
(Walt Whitman)

Ne necăjim, sîntem triști și descumpăniți fiindcă după 15 ani de tranziție binele promis nu mai vine. Dimpotrivă, răul se adîncește pe măsură ce speranțele noastre sînt înfrînte una după alta. Dăm vina pe guvernele succesive, dovedite neputincioase tocmai pentru că cei aleși sînt, în bună măsură, neputincioși. Ne-am pus foarte rar (sau poate deloc) întrebarea de ce am ales mereu în fruntea țării oameni cu psihologie de tîrgoveți, mediocrități obositoare, ariviști și chiar rău-făcători. De la ei trebuie să așteptăm binele? Ca să ne fie bine trebuie, înainte de toate, să-l dorim de la noi prin cunoașterea celor pe care-i acredităm prin vot să producă acel bine sperat. Se pare, însă, că trecutul nostru este plin de învățături înțelepte care ne intră pe o ureche și ne ies prin cealaltă. Avem de depășit puzderia de nostalgii, prejudecăți și ideosincrazii inoculate de persistența minciunii totalitariste, prelungite de Ion Iliescu și haita de activiști care au făcut sluj în fața fostului dictator. Aceștia ne promit că ne vor conduce spre Europa, iar noi îi credem. Am riscat și riscăm, astfel, să fim conduși de un comando de agramați, de o poteră frustrată, hulpavă, neîngrădită și nestăpînită în lăcomia ei. Ni se împuie capul cu integrarea europeană, democratizare, privatizare, liberalizare, economie de piață funcțională etc. Toate sînt absolut minunate. întrebarea e cine le face, pe mîna cui dăm materializarea lor? A afaceriștilor veroși, a demagogilor, a noilor parveniți, a unui președinte și a unui guvern care i-a ocrotit pe delapidatori, pe devalizatorii de bănci și pe corupți, scutindu-i de datorii pe buzunarul nostru? Fără cinste, toate aceste promisuni sînt sortite eșecului.
Odată ajunși în centrul și vîrful puterii, pentru politicienii noștri – cu geneza în vechiul PCR – alte fantasme au devenit acum infinit mai interesante: averi acumulate rapid și în forță, cariere avantajoase, lumea largă cu toate ispitele ei. Evident, nu mai sînt foștii activiști, ci noii capitaliști de o lăcomie incalculabilă. Acum se pregătesc să-și împartă noile portofolii ca pe o pradă binemeritată, acreditată prin votul nostru șleampăt, obtuz și orb.
Acum, înainte de turul doi al prezidențialelor, primul-ministru își laudă cu aplomb puținele realizări, dar camuflează rușinile guvernării sale. Retorica lui europeană e chinuită, contrafăcută, menită să prostească, din nou, capetele cu minte scurtă. Se știe că „proștii dau năvală acolo unde îngerilor le e teamă să pășească” (Al. Pope). D-l Adrian Năstase uită că „mincinoșii încep prin a-i înșela pe alții, dar sfîrșesc înșelîndu-se ei înșiși” (W.S. Maugham). Faptele ticăloase se arată chiar dacă le-ai acoperi cu toată țărîna pămîntului. Cum poți crede că privatizările frauduloase, preluarea datoriilor de către stat de la marii beneficiari ai hoției și corupției vor rămîne nedescoperite? Pînă la urmă adevărurile vor ieși la iveală, chiar dacă ofensele și injuriile aduse Alianței D.A. sînt mînuite cu abilitate. Atîta timp cît lași pe exponenții propriului partid să se descurce pe socoteala și buzunarul contribuabilului nu sînt prea multe șanse ca ticăloșiile să fie ascunse pentru totdeauna.
N-avem destule legi, spunem noi adeseori. Sau: legile nu sînt destul de aspre, legile sînt deficitare și ineficiente. S-ar cuveni să spunem mai degrabă că n-avem «LEGE» și că această «fără-de-lege» este explicația menținerii la putere a unei liote strîns unite în jurul unor lideri a căror mentalitate a rămas în „epoca de aur” ceaușistă. Cînd nu mai ai nici o «lege», iar instanța ta lăuntrică nu mai este validă, ci anemică, încerci să te adresezi instanței publice. Constați, însă, că și instanța publică e șubrezită, e dislocată din legea ei de nelegiuirile guvernărilor de după 1989. Ne întrebăm, atunci, ce este de făcut? Mare lucru, nu. Să ne deschidem mintea, să adoptăm ca aleși oameni capabili și cinstiți, iar ei să instaleze o stare de normalitate, de pace socială, după care va veni, încet dar sigur, binele pe care-l așteptăm. Apoi, vom sări cu demnitate și pîrleazul spre Europa comunitară. Mai avem o minimă șansă să devenim noi înșine peste doar două zile. Ar fi bine să n-o ratăm, căci destinul nu iartă și norocul nu ne surîde în fiecare zi. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!