Minerii și Sfînta Varvara

Am citit în presă că, de Sfînta Varvara, minerii din Comănești – și, desigur, minerii din toată țara – și-au sărbătorit ocrotitoarea. Din aceeași informație am aflat, cu o firească părere de rău, că din cei aproape cinci mii de mineri care lucrau la marea întreprindere comăneșteană, au mai rămas vreo trei sute. Scriu „cu o firească părere de rău”, întrucît ca ziarist am fost, nu o dată, aici, la această vestită unitate industrială, am coborît, nu o dată, în abataj, trăind astfel momente de mare tensiune pentru mine, dar care mi-au lăsat adînci amintiri; am scris reportaje, interviuri și note din ceea ce am văzut și simțit personal. Iată, după îndelungi căutări, am găsit în maldărul de fotografii rămase din redacție – Doamne, nici acum n-am reușit să le pun ordine într-un fel! – am găsit, deci, o fotografie chiar de-a subsemnatului pozînd fostului coleg Constantin Bute, din Onești, în momentul cînd mă strecuram, anevoie, dintr-un abataj – nu mi-am notat numărul – din mina Asău. în schimb, am notat data: 26 aprilie 1965. A fost ziua cînd am intrat pentru prima dată în mină, o zi de neuitat, parcă mă văd, plin de emoții, și eu, și Bute, îmbrăcînd salopetele de mineri și coborînd în adîncuri și pășind, apoi, mai mult pe bîjbîite, pe lungile galerii pline cu apă și noroi, din plafonul cărora „ploaia” nu mai contenea, deși ne găseam la cîteva sute de metri sub pămînt!… Iar apogeul curajului meu a fost tîrîrea, în cel mai exact sens al cuvîntului, pe coate, în abataj, în direcția aceea în care se zărea o luminiță și de unde se auzeau ciocanele pneumatice ale minerilor. Și discuția, de aproape un ceas, cu cei patru ortaci care scormonea în pîntecele pămîntului. într-adevăr, a fost o probă de curaj…! Au trecut luni și ani și am coborît și la Rafira, și la Lumina, și la Vermești, și la Leorda… De fiecare dată am fost la fel de impresionat, de fiecare dată mi-am zis că bărbații aceștia sînt adevărați supraoameni, care fac o meserie a riscului suprem. De altfel, despre acest adevăr am scris; acolo mi-am făcut mulți prieteni – directori, ingineri, maiștri, oameni adevărați. Și au mai trecut anii, a venit Revoluția din decembrie 1989, lucrurile prin economia țării au început să se cam strice, firesc au început și minele să „scîrțîie”. Astfel că, prin a doua jumătate a anilor ’90, nu-mi mai amintesc sigur anul, într-o zi de vineri – țin minte ziua pentru că vinerea e ziua mea de ghinion – am fost trimis să scriu despre închiderea minei Leorda. Deși n-am primit deloc cu entuziasm hotărîrea redactorului șef, a trebuit să plec – era o zi de iarnă, fără zăpadă multă, dar al naibii de friguroasă, o zi dintre acelea în care ai vrea să mori – fără să plîngi după viață – cînd am descins la Leorda. Să vă spun, mai întîi, că Leorda e un cartier al orașului Comănești, populația din această zonă trăind, cel puțin pînă atunci, din munca în mină și din lucratul – fără prea mari speranțe – al unor mici terenuri cărora li se spun „agricole”.
Așa că imaginea care mi s-a întipărit adînc în memorie a fost aceea a unor oameni, cărora pur și simplu nu le venea să creadă că vor muri de foame, că nu vor mai avea unde să muncească!… La un chioșc alimentar patroana îmi arătă un registru în care erau notați datornicii: „Așa se întîmplă acum – mi-a zis ea. Ne cunoaștem bine, doar sîntem de aici, din sat, cei mai mulți mineri, iar nevestele lor vin după produse alimentare pe care le plătesc în ziua cînd soții lor iau banii de la mină. De-acum înainte, dacă e adevărat că se închide mina, nu știu ce va mai fi!…” Da, în același ton, un bărbat de vreo patruzeci de ani, tată a șase copii, mă implora „să vorbesc cu cineva să nu-l trimită acasă”, că nu știe ce o să le dea de mîncare copiilor. „La noi acasă – spunea el – se mînîncă aproape șase pîini pe zi. Ce o să le dau eu de mîncare copiilor, de-acum înainte…? Poți să-mi spui mata, de la ziar, că ești mai deștept ca mine…?” I-am răspuns că aici nu-i vorba de „deșteptăciune”, la urma-urmei nu știu care dintre noi e mai deștept, și i-am mai spus că statul va avea grijă să nu moară de foame el și familia lui… între timp, în adîncuri și la suprafață totul intra în conservare. Mașini uriașe urmau să intre într-o pauză fără de sfîrșit. De prin birouri se „mobiliza” ceea ce urma să fie dus la alte mine. Și, imaginea la fel de vie pe care nu pot s-o uit: un miner în vîrstă ducînd, nu știu unde, Icoana Sfintei Varvara – care, pînă atunci, îi primea, la intrarea în mină, pe mineri – și spunînd, probabil ca să-l aud: „Pînă și măicuța noastră Sfîntă Varvara ne-a întors spatele…!”
Eugen VERMANm reușit să le pun ordine într-un fel! – am găsit, deci, o fotografie chiar de-a subsemnatului pozînd fos

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!