Varietăți critice

Alte însemnări postelectorale

Un text politic care m-a contrariat în recent încheiata campanie electorală a fost „Apelul intelectualilor români pentru demnitatea funcției prezidențiale” („Adevărul”, 8 decembrie 2004). Mai întîi prin faptul că părea compus la colț de masă, în fugă, din clișee. Irita cam la fiecare frază prin mici inexactități și inabilități. Nimic pregnant, nimic vibrant. Purta totuși peste optzeci de semnături, colectate din spuma universitară de astăzi. însă cu excepția a cinci sau șase, toate sînt niște nume în fața cărora ridici nedumerit din umeri. Inși cu titluri și funcții didactice mari, dar, pentru publicul larg, niște iluștri necunoscuți: Găletușe, Taroată, Ciupină, Cucui, Eparu, Coșmeleață, Stan, Ivan. Cine i-a grupat n-a avut deloc simțul comicului. ânăbușindu-mi zîmbetul, mă întreb un lucru serios: și-au mai afirmat domniile lor vreodată, public, opiniile? Se vor fi ridicat barem în apărarea demnității cadrelor didactice? Mă îndoiesc că au făcut-o. Acum, hop așa, vorbesc în numele „intelectualilor români”! Dar un intelectual nu e numai un specialist, ci și un om cu sentimentul agorei. Din păcate, astfel de oameni sînt rari tocmai în rîndurile universitarilor. Comportamentul politic al acestora se înscrie, adesea, pe linia obedienței față de Putere, oricare ar fi ea. Feseniștii cu FSN, cederiștii cu CDR, pesediștii cu PSD. Sub acest aspect, studenții nu prea mai pot găsi modele. Profesorul care să se pună în fața lor și să-i mobilizeze pentru o idee (ca odinioară Iorga sau Nae Ionescu) nu există decît în literatură.

Prin „Apelul” lor, cei optzeci încercau să-l protejeze pe Adrian Năstase de atacurile lui Traian Băsescu. în chestiune era „maniera” acestuia din urmă, „birjărească”. Băsescu e, într-adevăr, un om frust, iar Năstase, dimpotrivă, un rafinat. Rafinamentul său evocă, însă, artificiul, studiul în fața oglinzii, „poza”. Atitudinile sale n-au naturalețe. Ghizdav la trup, ca un alt Parpangel, nu emană totuși virilitate. Cînd strînge pumnul nu sperie pe nimeni. Deși cu o față ușor caricaturală, Băsescu e mai expresiv. în voce și în gesturi are o determinare pe care n-o găsești la adversarul său. Categoric, nu o idee l-a dus către victorie, ci faptul că a spus cîtorva lucruri pe nume, răspicat. în timp ce rafinamentul lui Năstase a părut sinonim cu minciuna, „mitocănia” sa a fost receptată ca expresia necesară a adevărului. De altminteri, un Băsescu cu „stil” ar fi trecut drept banal, stîngaci, dacă nu de-a dreptul caraghios. Dornică de schimbare, lumea l-a votat pe primarul cu meșa în dezordine și cu cravata desfăcută, ignorînd modificările ulterioare de ținută la care el, inevitabil, spre dezamăgirea multora, va ajunge.

La fel de tare ca și „Apelul intelectualilor români” m-au contrariat unele articole, din ziare și reviste centrale, care-l incriminau pe Traian Băsescu că, din dorința de a deveni cîștigător, „dă foc la țară”, declarînd că, la primul tur, alegerile au fost fraudate. A fost fluturat pericolul ca în urma unei atare dezvăluiri să fie compromisă continuarea tratativelor cu Uniunea Europeană. Procedeul mi-a amintit de o mentalitate veche, odioasă, cu care nu pot fi nicicum de acord: aceea că „rufele murdare se spală în familie”, că adevărul poate fi escamotat din rațiuni conjuncturale. De-a lungul vremilor, românii au fost îndemnați mereu să-și înghită nemulțumirile în legătură cu anumite probleme interne, căci altfel i-ar putea supăra pe … turci, pe nemți, pe ruși etc. La noi, adevărul e, nu o dată, inoportun. Cine-l spune, „dă foc la țară” sau instituției în care lucrează sau postului pe care-l ocupă. E asimilat cu delatorii și denigratorii. Cu un deceniu și jumătate în urmă, de pildă, îndată ce criticai ceva, ți se închidea gura cu „Ce-o să zică Partidul?”, „Ce-o să zică tovarășul prim-secretar sau Șeful cel Mare?” Cu adaptările de rigoare, iată, astfel de întrebări sînt reluate și azi, pentru intimidarea celor „răi de gură”. Adevărul – susțin înțelepții de ocazie – trebuie subordonat interesului. Lucru trist e că, uneori, asemenea „învățături” vin chiar de la oameni considerați „formatori de opinie”, „directori de conștiințe”!
Constantin CĂLINatorii și denigratorii.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!