Recurs la istorie

Fapte deosebit de periculoase

* Soarta României în dezbaterea Conferinței de la Paris din martie 1866

Detronarea, arestarea și expulzarea peste granițele statului român a prințului unității naționale și al reformelor profund democratice de către o conspirație organizată de niște conjurați care, cu perfidie și secretomanie, au desfășurat lovitura de stat din noaptea de 11/23 februarie 1866, a produs surpriză și îngrijorare în capitalele europene. în dimineața zilei de 11 februarie, în timp ce Al.I. Cuza era ținut ascuns în București, complotiștii au pus bazele Locotenenței Domnești, în componența căreia au intrat N. Golescu – liberal radical, Lascăr Catargiu – conservator, colonelul N. Haralambie. Guvernul format imediat a avut o componență similară. Corpurile legiuitoare au fost convocate într-o ședință extraordinară și au confirmat depunerea domnului reformator și au oferit conducerea României prințului Filip de Flandra, pentru a se evita alte candidaturi interne și externe.
Lovitura de stat, numită de făptuitorii ei „revoluție”, a fost încurajată de însuși domnul Cuza prin scrisoarea adresată lui Napoleon al III-lea, la 1 octombrie 1865, în care a relatat că reformele sale „au produs un abis între România și foștii ei protectori”, iar răspunsul „împăratului francezilor” n-a fost încurajator. După aceasta a urmat declarația lui semnificativă: „…lăsînd un tron pe care eu nu l-am visat, nici nu l-am căutat, retragerea mea poate să consolideze independența României”.
Dezamăgirea lui Cuza nu a întîrziat. Dușmanii din interior, dar și cei din afară, au acționat cît au putut pentru destrămarea unității naționale, încă neconsolidate. Napoleon al III-lea a convocat, după ce a aflat despre refuzul lui Filip de Flandra, conferința celor șapte puteri protectoare. La puțină vreme după aceasta, din Austria a fost răspîndit zvonul anexării „Principatelor Dunărene” la posesiunile coroanei habsburgilor, în schimbul cedării Veneției în favoarea confederației statelor italiene, idee susținută și de Napoleon – „împăratul francezilor”.
Reprezentantul Porții s-a prezentat la această conferință cu propunerea desfacerii unirii Moldovei și a Țării Românești, sub pretextul că statul otomanilor aprobase, în mod excepțional, unirea acestora numai pentru perioada domniei lui Cuza. Reprezentantul acestei „puteri protectoare” aprecia drept potrivit momentul lucrărilor conferinței de la Paris, convocate în scopul alegerii persoanei care urma să conducă statul românilor pentru a propune „alegerea a doi gospodari din rîndul familiilor notabile ale celor două țări”. Acesta a mai argumentat susținerea sa și prin faptul că Poarta a acceptat soluția unirii sub domnia lui Cuza, „sub insistențele Franței, iar după aceea și a celor venite din partea Angliei. „Numirea unui principe străin, arăta delegatul Porții, nu înseamnă nimic altceva decît emanciparea de sub suveranitatea otomană și independența statului român”. Același reprezentant otoman a mai remarcat că simpatizanții mișcărilor revoluționare din Prusia și Italia au promovat ideea alegerii și numirii prințului străin la conducerea „Principatelor Române”.
Replica cea mai corectă a venit din partea reprezentantului Angliei, lordul Clarendon. Acesta, deși inițial înclina spre soluția anexării statului român la Austria, în schimbul cedării Veneției în favoarea confederației italiene, dezbaterile din conferință au determinat schimbarea opticii acestuia și a declarat : „…unirea a fost expresia voinței, exprimate în modul cel mai decis de către cei patru milioane de români. Prințul străin trebuie să fie garantul hotărîrii adoptate de acești oameni”. Acesta le-a mai avertizat pe acele puteri străine, vecine României, care pregăteau o intervenție armată în România că o asemenea faptă, în condițiile politice europene de atunci, era „deosebit de periculoasă”.
La 16 aprilie 1866 reprezentantul viceamiralului fostului rege de Napoli a transmis știrea că la îndemnul cel mai hotărît al lui Bismark, prințul Carol de Hohenzollern avea cea mai mare șansă să fie ales ca viitorul conducător al statului român unit.
Cea mai importantă hotărîre a fost adoptată în zilele imediat următoare, cînd s-a decis acceptarea prințului Carol de Hohenzollern, care urma să conducă „România”, așa cum a fost stabilit în noile regulamente elaborate de conferință. Hotărîrea adoptată a mai specificat că orice faptă contrară constituie „casus belli” (caz de război).
Am prezentat condițiile grele în care marile puteri ale Europei au dezbătut și aprobat marile înfăptuiri ale poporului român în anii glorioasei domnii a lui Al.I. Cuza. în același timp, evidențiem pericolul uriaș pe care îl reprezintă activitatea unor formațiuni politice care au înscris în programul lor dispariția „statului național român” și nepăsarea vinovată a celor ce pretind a fi conducătorii României.
Prof.dr. Dumitru ZAHARIArevoluție”, a fost încurajată de însuși domnul Cuza prin scrisoarea adresată lui Napoleon

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!