„Asta n-a fost revoluție, a fost o rușine!”

Redacția Ziarul de Bacău

Găsesc casa familiei Hasan destul de greu. Merg la o poartă, pe unde bănuiesc eu că ar fi cei pe care-i caut, și încep să strig din toți plămînii. N-apuc să deschid gura de două ori, că din dreptul unui magazinaș aflat la doi metri de mine, un nene mărunțel îmi taie rapid elanul: „Nu mai strigați degeaba, dincoace”, îmi aruncă el, iar eu mă opresc în următoarea secundă. Mă mut la poarta indicată, însă omulețul îmi sugerează să intru direct: „N-are cîini!”, adaugă omul, iar eu, dacă-l văd că-i atît de binevoitor, îl rog să mă conducă pînă la ușa soților Hasan, mai ales că apucase să-mi spună între timp că „sînt cam de-al casei”.
Afară e deja întuneric. Ciocănesc de două ori, iar ușa se deschide rapid. în fața mea, o femeie înaltă, cu o bundă pe ea, îmi răspunde la salut și-mi face semn cu mîna să intru. în hol, i se alătură o domnișoară, care îmi imaginez că e sora tînărului ucis acum 15 ani la Revoluție. După cîteva cuvinte, o urmez într-o cameră pe mamă, Doina Hasan. Aici am surpriza să-l descopăr și pe tatăl celui mort, Gelu Hasan. Stă pe pat și, imediat ce ajung lîngă el, îi întind mîna, în semn de salut. Nu răspunde gestului meu, iar eu, încurcat, îmi întorc rapid privirea spre soția lui. Acesta nu se uită la mine. Se așează lîngă soț. Mă retrag pe un colț de pat și aflu, în următoarele clipe, că Gelu Hasan este paralizat.
Apoi se lasă în încăpere o tăcere surdă. Eu nu știu cum să-i întreb despre băiatul mort, iar ei privesc amîndoi în pămînt. Cele cîteva secunde care trec mi se par o eternitate. Iar tăcerea mi se pare atît de acută, încît mă hotărăsc să întreb ceva. Nu mai apuc, fiindcă mama spune șoptit, ca pentru ea: „Au uitat, au uitat de mult de Marius și de toți ceilalți tineri. Au uitat, de cînd și-au umplut sacii. Cînd s-a dus, s-a dus singur, pe picioarele lui. Diatamai flăcăul, și ne-au chemat să-l luăm în sicriu. Ce-a fost aia, Revoluție?! N-a fost revoluție, a fost o rușine!”

Furie descătușată

Continui să tac, fiindcă înțeleg că cei doi oameni din fața mea au multe pe suflet. Și-i las să-și verse amarul. Gelu Hasan nu mai poate vorbi. Pareza de care suferă nu-l lasă decît să articuleze cîteva sunete. Mă uit însă în ochii lui, pe furiș, de teamă să nu-i întîlnesc privirea. Căutătura lui e însă departe, dincolo de zidurile în care-și duce zilele.
Doina Hasan mă aduce însă înapoi. „Eu sînt foarte supărată, dar n-am cui să reproșez. Că sub nasul nostru au fost mafioții. Eu m-am dus cu soțul meu să ne dea și nouă drepturile, dar nici nu ne-au băgat în seamă. Fostul primar Sechelariu m-a dat pur și simplu afară. Niciodată nu m-am simțit mai umilită. Am bătut pe la ușile primăriei de zeci de ori, dar nici nu s-au uitat la mine. Am și leșinat o dată acolo, de a venit cineva de la spital și mi-a făcut o injecție. Nu m-am dus să cerșesc, însă nu ne mai descurcam cu banii. Ce era să fac?! Am zis că să mergem și noi să ne dea autoritățile ce au promis prin lege, da’ n-am primit nimic”, îmi spune femeia dintr-o suflare.
O cuprinde o furie pe care nu și-o mai poate stăpîni. Leagă frazele atît de iute una de cealaltă, încît nu ar putea opri-o nimeni. Dar nici nu încerc, fiindcă înțeleg că drama acestor oameni e mai presus de puterea mea de înțelegere. Așa aflu că soții Hasan au făcut tot ce au prin munca lor. „Ne-am rugat și am muncit. Dar degeaba. Ce-am avut mai drag mi-au luat. Era cel mai cuminte băiat. învăța bine, era atît de apreciat de colegi și de profesori. Mi-aduc aminte că, odată, m-am dus la dirigintă, la școală. M-am dus și eu că, de, am zis că văd și eu cum mai merge copilul. Mi-a spus: «De ce-ați mai venit, doamna Hasan, nu v-a dat Marius carnetul?» Mi-l dăduse, da am zis că măcar o dată să mă duc și eu, că mergeam de drag, să mă fălesc”, povestește femeia, iar hohotele de plîns aproape că îi îneacă vorbele.

„Am vrut să-l îmbrac în costum de cavaler, dar soțul nu m-a lăsat”

Doina și Gelu Hasan se țin de mînă și plîng ca doi copii. Privesc și eu în jos, iar marea mea preocupare e cum să-mi stăpînesc eu lacrimile. îndrăznesc și-i întreb pe cei doi cum au aflat de moartea lui Marius. Urmează alte cîteva clipe de tăcere. Femeia își desprinde mîna, își șterge lacrimile, apoi răsuflă adînc. „Ne-a spus cineva de la întreprindere. Soțul meu a fost maistru la Metalurgica, iar eu lucram la aprovizionare la Mașini Unelte. în ziua aia, eu eram liberă, însă soțul făcea de serviciu la poartă. Era într-o vineri, mamă, parcă?!” – întreabă femeia, uitîndu-se spre soțul ei. Acesta clipește în semn de aprobare, apoi Doina Hasan continuă. „Eu mă dusesem acasă, să-i fac lui de mîncare și să-i duc la serviciu. Am terminat treaba, am plecat la fabrică, dar cînd am ajuns acolo, el nu mai era. Plecase acasă, și mi-a spus un coleg de-al lui: «Mergeți acasă, că soțul s-a dus să vă spună ceva» L-am întrebat despre ce-i vorba, da’ n-a vrut sub nici o formă, și mi-a spus c-o să aflu eu. Și am plecat înapoi acasă”, încheie femeia.
Scriu și-mi dau seama că interlocutoarea mea s-a oprit din nou. Ridic iarăși ochii, și-i văd din nou ținîndu-se de mînă. Plîng înfundat și privesc spre o fotografie a băiatului pe care l-au pierdut. Poza e înrămată și pusă în mijlocul vitrinii. „Era mai frumos, nu știu de ce a ieșit așa în poza asta?! Era un tînăr înalt, atletic, ți-era drag să-l privești”, aproape că strigă mama.
Nu spun nimic. Stăm în tăcere alte cîteva secunde. Discuția se leagă din nou: „Soțul primise o telegramă la fabrică, în care ne spuneau să venim să ne luăm băiatul. Era mort. Fusese împușcat pe Otopeni. Eu n-am putut să mă duc. S-a dus numai el cu un văr. Eu am rămas. N-am vorbit două săptămîni. Și la înmormîntare, mai mult prin semne le spuneam ce să mai facă…”
Așa aflu că Marius Hasan a fost împușcat cu 18 gloanțe în picioare. Era ciuruit. Și mama îmi povestește că picioarele fiului ei abia se mai țineau în niște fire de piele. Nu asta l-a ucis. A urmat o ultimă împușcătură exact în inimă. Doina Hasan îmi descrie un cerc mare, semn că atîta era gaura.

„âi spălau pe morți cu furtunul”

âi întreb cum și-au adus copilul acasă, însă mama nu vrea să treacă prea ușor peste cursul evenimentelor. „A venit după aceea un coleg de-al lui din armată, care l-a văzut cînd a fost împușcat. Mi-s spus că după primele gloanțe în picioare a căzut în genunchi. Apoi l-au împușcat în inimă, și s-a prăbușit”, spune mama cu glas încet. Iarăși plînge în hohote. Apoi parcă-și ia îndemnul să fie tare și continuă să descrie momentele de coșmar.
„Soțul s-a dus după aceea la morgă. L-a găsit acolo, era dezbrăcat la fel ca mulți alți tineri nevinovați care fuseseră împușcați. âi spălau cu furtunul cu apă rece. Vă dați seama?! Ni l-au dat acasă, îmbrăcat în uniformă militară. L-au adus cu patru soldați. Da’ ce mai conta?! Soțul meu l-a spălat și l-a îmbrăcat la loc. Eu am vrut să-i punem un costum frumos, că doar era și el cavaler, însă nu m-a lăsat. Mi-a spus «Mamă, dacă-l dezbraci, mori!» Eu m-am așezat pe sicriu și le-am spus să nu mi-l ia. Nenorocirea nenorocirilor! Da’, asta e, mamă!… Nu mai plînge, hai te rog, nu plînge!” – își îndeamnă femeia bărbatul, care cu bărbia în piept plîngea cu toată ființa lui. „Lasă, o să ne facă, poate, și nouă cineva dreptate într-o zi”, încheie Doina Hasan.

N-a vrut să-și lase băiatul la oaste

Soții Hasan au avut trei copii. în afara lui Marius, care a murit în decembrie ’89, mai au doi copii: Romică, astăzi de 31 de ani, și Mădălina, de 17 ani. „Cînd a murit Marius, ea, mititica, avea vreo doi ani și patru luni. Eu de-atunci n-am mai putut lucra. M-am îmbolnăvit de supărare și am fost pensionată. Am numai 20 de ani vechime. Poate dacă reușeam să mai lucrez, aveam și eu azi 35 de ani de muncă și luam și eu o pensie mai bunicică. M-am îmbolnăvit însă de inimă, iar soțul, din martie anul ăsta, a paralizat. Numai noi știm cum ne descurcăm. Ajunsesem, la un moment dat, că eram plini de datorii. Uneori n-aveam nici ce pune pe masă. Nu ne-a întrebat nimeni niciodată nimic. Să sune măcar cineva în 15 ani și să ne consoleze?! Nici vorbă. Dar nu pe noi, da’ măcar pentru fata asta, să-i spună, uite, măi, ia și tu de-aici un ajutor, că fratele tău a murit pentru noi, să fim cu toții liberi. Au primit toți în jur atîta liberate, atîta fericire. în timp ce unii, foarte puțini, au adunat averi, alții mor de foame, n-au ce le da copiilor de mîncare. Asta e marea mea durere: copiii noștri au murit degeaba. E o rușine”, spune mama.
Apoi aduce vorba despre Monumentul Eroilor din Cimitirul Central. âmi spune supărată că marmura de pe acesta s-a deteriorat, însă autoritățile n-au făcut nimic în ultimii ani. „Cît i-ar fi costat două, trei plăci de marmură? Și să nu credeți, c-am fost și le-am spus, dar nici nu m-au băgat în seamă. Și-au pus alții cavouri scumpe în fața soldaților, să nu-i mai vadă nimeni de la stradă, parcă în dispreț”, îmi explică Doina Hasan.
După ce-și mai varsă din amar, femeia se oprește. Dă din mînă a lehamite. Apoi oftează din nou. âși mai ridică privirea spre poza lui Marius, după care îmi mărturisește: „Nici n-am vrut să-l las să plece în armată, parcă știam. I-a venit o hîrtie, am rupt-o. Apoi am mai rupt una, că, la un moment dat, soțul mi-a spus: «Dacă trebuie să facă armata la 18 ani, lasă-l să se ducă». Și, iaca că s-a dus! Pentru ce: ca să-l omoare?! Noi nu mai zîmbim, nu mai știm. Din ziua aia, sufletul meu i-o rană. Ne-au luat inima”, îmi spune mama îndurerată.

Mergea în armată la un străin, doar pentru că semăna cu fiul ei

âmi arunc ochii la ceas și înțeleg că mi-ar trebui săptămîni să stau de vorbă cu soții Hasan, și tot s-ar mai găsi, probabil, ceva dintr-un colțișor la sufletului lor să iasă la lumină. Nu de amorul conversației, ci pentru Marius. Privesc la cei doi oameni din fața mea surprins. âi ascult de aproape două ore și, de fiecare dată cînd pomenesc de fiul lor mort, vorbesc la prezent. Ca și cum ar fi acolo lîngă ei.
Singurul lucru care mă convinge că știu că e plecat dintre noi e o istorioară despre un puști pe care Doina Hasan l-a întîlnit într-o zi în piață. „Cînd l-am văzut, m-a șocat asemănarea cu fiul meu. Mi-am zis «nu se poate» și m-am uitat atent. M-am dus după el, să-l văd. L-am mai întîlnit și după aceea, și pe stradă, iar el îmi spunea «săru-mîna, tanti». Nu vă dați seama, semăna cu băiatul meu! Și i-am dat de fiecare dată cîte ceva, tot ce găseam prin buzunare, cît aveam și eu. M-am dus și la el în armată și-i mai duceam una, alta”, povestește femeia, mulțumită că i-a dat și ea altcuiva, dacă fiul i-a fost luat înainte de vreme. (Eduard ADAM)

pe raster

Gelu Hasan, deși are doar 55 de ani, e țintuit la pat de o pareză. Mîna și piciorul drept nu și le mai poate mișca. Ca și cum drama acestei familii nu era suficientă după pierderea băiatului, acum, bărbatul nu mai poate face nimic nici măcar pentru el. Gina Hasan, soția lui, mi-a explicat că ar vrea să-i facă rost de un cărucior, să se poată mișca prin casă, însă nu are banii necesari. în timp ce femeia îmi povestea, bărbatul s-a apucat de plîns, conștient de neputința sa. Andrei Muit, președintele Asociației Betania, a promis că-l va ajuta pe Gelu Hasan și-i va face rost în cel mai scurt timp de un căruț. (Eduard ADAM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!

Urmărește Ziarul de Bacău pe WhatsApp Alerte de ultimă oră și știrile importante direct pe telefonul tău.
Urmărește Canalul

Ți-a plăcut acest articol? Distribuie-l mai departe!

Ajută comunitatea din Bacău să fie informată corect și la timp.

Dreptul la Replică & Corecturi Editoriale

Ziarul de Bacău garantează dreptul la replică pentru orice persoană sau entitate menționată în articolele noastre, conform celor mai înalte standarde de deontologie profesională. Solicitarea argumentată și eventualele dovezi pot fi transmise pe adresa redacției. Răspunsurile conforme vor fi publicate cu celeritate, în condiții de vizibilitate similare.

Derogare Legală RGPD Art. 7 Legea 190/2018

Specificul Activității Jurnalistice

Articolele și investigațiile publicate sunt realizate în exercitarea libertății de exprimare și a dreptului publicului de a fi informat, garantate de Art. 30 din Constituția României și Art. 10 din CEDO.

Conform Art. 7 din Legea nr. 190/2018 și Art. 85 din Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR), activitatea jurnalistică beneficiază de derogare legală expresă de la dispozițiile RGPD când vizează persoane sau fapte de interes public. Încercările de intimidare juridică împotriva jurnaliștilor (SLAPP) sunt respinse de drept.

Opinii & Comentarii Cititori

0

Nu există încă opinii la acest articol.

Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.

Adaugă o opinie

Adresa de email nu va fi făcută publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Datele furnizate sunt prelucrate conform Politicii de Confidențialitate și Regulilor de Comentare. Adresa IP este stocată strict în scop de securitate și prevenire anti-spam.