Cîndva, în decembrie…

Ștefan RADU

Este greu să scrii despre cele înrîmplate în Decembrie ’89. După 15 ani, am impresia că a intervenit un fel de jenă în percepția acestui subiect. Regimul Ceaușescu, Revoluția, interdicția de a circula în străinătate, anchetele politice, pîinea cartelată, jumătate de litru de ulei cotă lunară, brînza amestecată cu griș, portocalele cumpărate pe sub tejghea, interdicția de a circula cu mașina duminica, confiscarea locuințelor dacă aveai două sau mai multe proprietăți (unele moștenite!), obligativitatea de a fi membru de partid și de a da examen la doctrina PCR pentru a fi admis la doctoratul în inginerie mecanică, desființarea facultăților de sociologie și psihologie (științe considerate „burgheze”), supravegherea continuă din partea Securității și a activiștilor bolșevici, iată doar cîteva dintre realitățile de altădată care, pentru tinerii de astăzi, nu mai reprezintă decît istorie confuză. întîlnesc mulți oameni, acum, nostalgici după vremurile ceaușist-proletare. Mesajele de la cetățeni prezentate de către diverse posturi de televiziune mă surprind prin pesimismul lor. Există multă lume care și-a pierdut speranțele de-acum 15 ani. O doamnă din Bacău spune că Revoluția a adus numai necazuri. âși amintește doar de faptul că tinerii nu șomau, că aveau un loc de muncă și că viața era mult mai ușoară. Sînt în pericolul de a crede că aspirațiile românilor se restrîng la umplerea stomacului. Nu poate fi așa! Viața de dinainte de 1989 era simplă. Libertatea presupune asumarea propriei vieți. Pînă la Revoluție, gîndea pentru întreg poporul doar Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al neamului, Stejarul din Scornicești”, împreună cu țuțerii lui, mari politruci pe la județeană, iar noi, restul trăitorilor din această țară, ne mulțumeam cu tainul zilnic. Este adevărat: nu aveam grijile de astăzi. Eram precum vitele din grajd. Stăpînul ne punea conceni în iesle, cu porția, ne țesăla ca să arătăm bine în lume, punea paie curate să ascundă bălegarul din jur, iar dimineața, în zori, ne înjuga la căruța comunistă și dacă nu trăgeam cu destulă abnegație ne biciuia pînă ne vîra mințile-n cap! Dacă eram cuminți și ascultători, creștea rația și primeam mai puține bice pe spate. Totdeauna era de muncă duminica și – mai ales – de Paști și de Crăciun. Nu exista șomaj, însă erau înjumătățite salariile pe motiv că nu s-a făcut planul cincinal. Se raportau producții agricole fabuloase, însă pîinea se raționalizase pînă la absurd. Tinerii terminau o facultate și erau repartizați după bunul plac al celor care conduceau țara. Ca să te transferi într-un oraș era o adevărată aventură. Medicii erau obligați să stea șase-șapte ani pe cele mai îndepărtate coclauri și după ce se deprofesionalizau și își pierdeau orice interes științific aveau dreptul să solicite intrarea în mediul urban. Dacă îndrăzneai să comentezi o asemenea politică de cadre, dispăreai prin Deltă sau pe Valea Jiului. Au dus-o bine oamenii regimului și cei care s-au arătat dispuși să accepte supunerea totală.

Eu nu am ieșit de foame în stradă, pe 22 Decembrie 1989. Eram un tînăr specialist, care abia își finalizase stagiatura, angajat al unei întreprinderi băcăuane, necăsătorit, trecut prin căminele de nefamiliști. Speram că se va schimba ceva în țara asta. în 1984, aflat în străinătate cu un ansamblu folcloric, m-am plimbat vreo 20 de minute prin fața sediului postului de radio „Vocea Americii” cu gîndul de a rămîne în occident. Eram încă student și nu aveam mare lucru de pierdut aici, în țară. însă mi-am zis că dacă se va produce o răsturnare de situație, doar cei care vor fi acasă vor putea pune umărul la noua construcție. Eram convins că datorez măcar atîta lucru societății din care veneam. Am întors spatele celor de la „Vocea Americii” și am revenit în țară. Cinci ani mai tîrziu se împlinea dorința mea. Văzusem ce înseamnă libertatea și doream acest lucru pentru toată generația mea. Este greu să răspunzi pentru fiecare gest al tău, să nu aibă cine să-ți dea rația zilnică pentru supraviețuire. însă te simți om, ceri și impui respectul pe care îl meriți și ai datoria să acționezi pentru a-ți asigura o viață cît mai bună. Adică exact cea pe care ești în stare să o trăiești. Cine spune că Revoluția din ’89 înseamnă altceva, atunci ori minte, ori nu merită să fie liber. Cale de întoarcere nu mai este! ele moștenite!), obligativitatea de a fi membru de partid și de a da examen la doctrina PCR pentru a fi admis l

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!