Budane „made in” Răchitoasa

în comuna Răchitoasa a început sezonul „boncăluielilor” sau a „boncănelilor”, după cum spun localnicii. Nu e vorba de sunetele emise de cerbi, ci de zgomotele circularelor care pregătesc materia primă pentru renumitele „budane” de Răchitoasa. Oamenii spun că, în această comună, chiar și femeile știu să facă butoaie pentru că meșteșugul este mai profitabil decît truda pe cîmp.

Abia la vară, meșterii butnari vor începe să lucreze vîrtos la butoaie. în primăvară, ei pun lemnul la uscat și își pregătesc ustensilele. Fabricarea unui butoi nu este nici pe departe simplă, cum am fi tentați să credem atunci cînd ne uităm la burduhănosul butoi. Pe lîngă precizie, meșterii butnari trebuie să respecte cu sfințenie toate „etapele”. Gheorghe Carpu este fiul unuia dintre puținii bărbați din sat care, cîndva, au absolvit o școală în tehnica dogăriei la Focșani. Carpu a făcut primul butoi pe cînd avea 13 ani, în vreme ce tatăl lui era plecat la război. Nici nu mai știe cîte sute de butoaie a făcut la viața lui. âmi spune, în schimb, cu o oarecare mîndrie, că din mîinile lui a ieșit toată gama de butoaie, de la zece kilograme pînă la „vagon”. „Drumul” lemnului din pădure pînă să ajungă un veritabil butoi care să îi facă pe oameni să scoată banii din buzunar fără nici un fel de remușcări este destul de lung, și „pașii” pînă la produsul finit trebuie să fie siguri. Odată ajuns în curtea omului, lemnul trebuie să stea la uscat cam jumătate de an, pentru că nu se poate lucra dacă este verde. După ce este croită cu atenție, scîndura trece la modelat. în timp ce ascult explicațiile omului, îmi fuge gîndul la rețetele culinare.

Modelarea

După ce se ia din stiva în care a stat la uscat, scîndura trece la fețuit și scobit. Urmează, apoi, tehnica potrivirii doagelor. „Așez doagele în cerc și, în mijlocul lor, fac un foc. Strîng scîndurile de jur împrejur cu șurubul ghinișor, ghinișor, ca să nu pocnească. După aia pun cercurile și trec la tesluit. După ce am tesluit, fac gardina (n.n. – un șanț interior în care urmează să fie încastrate fundurile butoiului) cu gărdinarul”, a început să explice omul pe îndelete, executînd o simulare cu instrumentul numit gărdinar. „Șurubul”, una dintre sculele de bază în confecționarea butoaielor arată, mai degrabă, ca un burghiu imens, aproape de înălțimea unui om, prevăzut cu două lațuri care strîng laolaltă capetele doagelor. Gărdinarul și șurubul nu sînt, însă, singurele unelte de care se folosește un butnar. La un moment dat, Gheorghe Carpu îmi prezintă un compas uriaș din lemn, care determină razele fundurilor. Urmăresc, mai departe, cu atenție, explicațiile. Compasul trebuie să plece dintr-un punct fixat în gardină, să descrie fix șase rotații, nici una în plus sau în minus, și să ajungă în același punct de unde a plecat. Abia atunci butnarul poate fi sigur că raza fundului este exactă și că poate să treacă la retezarea fundului. „Se retează fundul la circulară, după care îl brănțuim, adică facem în așa fel ca să se potrivească în gardină. între scînduri pun, la urmă, papură, ca să nu curgă vinul sau țuica printre scînduri”, își continuă omul rețeta în timp ce dispare într-o magazie, ca să mai aducă o unealtă care are menirea de a netezi budana. „Este un dublu american”, spune, mîndru, omul. „Tata l-a adus primul în sat și, după el, au făcut și ceilalți model”, mai precizează Carp cu vizibilă mîndrie. „La urmă de tot, punem budana pe scăunoi și o luăm la curățat cu dublul american”, își încheie omul prezentarea. După ce își scutură mîinile crăpate, Gheorghe Carpu mai explică, în două vorbe, că „dacă te pricepi și dacă ți-i drag ce faci, nimic nu-i greu”.

„Nu scapi fără să te tai la degete”

Nicu Răducanu este un butnar ceva mai tînăr, are 57 de ani. Pe lîngă casa în care locuiește acum, spune el că mai bine de jumătate de sat a învățat meserie de la unchiul lui. Cînd află scopul vizitei, intră în casă, ca la un semn, pentru ca, apoi, să iasă cu un butoiaș de mai mare frumusețea, rotofei, lăcuit și chiar pictat pe unul dintre funduri. Se vede limpede că bărbatul preferă să arate ce iese din mîinile lui și mai puțin să vorbească. âmi spune, totuși, că de la felul în care scobești scîndura, înainte să fie modelată, și pînă la lăcuit, trebuie să știi foarte bine ce ai de făcut. Și netezitul butoiului are rostul lui, pentru că, altfel, lacul nu se prinde uniform. „Dacă dai în răspăr, rămîn așchii și nu se mai prinde lacul. Ai nevoie de ustensile bune dacă vrei să faci un butoi de calitate. De obicei, fac un butoi în două zile. Este foarte important ce fel de lemn folosești, ca să se potrivească cu ceea ce urmează să ții în butoi. Pentru rachiu e bine să iei un butoi de dud, iar pentru vin, unul din stejar sau frasin”, a explicat Răducanu. Și pentru acesta șurubul și compasul din lemn au mare importanță, ca și intensitatea focului pe care butnarul îl face în janta unei roți de mașină atunci cînd strînge doagele. Cînd îl întreb pe bărbat care este cea mai dificilă fază în confecționarea unui butoi, îmi spune că lucrul cu circulara presupune și riscuri, și că orice meșter butnar care „se respectă” nu a scăpat fără să își taie degetele măcar o dată… Mă uit la mînile omului, în timp ce mai aud că vecinul cutare sau cutare a rămas fără degetele de le o mînă și tot nu se lasă bătut.

Negocierea

Butoaiele de Răchitoasa iau calea tîrgurilor, transportate, de obicei, cu căruțele la Podu Turcului. Meșterii spun că afacerea cu butoaiele nu este nici foarte rentabilă, dar nici de lepădat, pentru că le aduce bani în buzunar atît cît să trăiască. Gheorghe Carpu spune că tot ce e butoi sub 200 de litri intră la negociere. Ce e peste are preț fix, zece mii de lei la litru. „Iau două milioane de lei pe o budană de 200 de litri. Nu cîștig cine știe ce, îmi iese timpul care trebuie umplut cu ceva”, mă lămurește meșterul. Și Nicu Răducanu spune că nu are mare profit din butoaie pentru că lemnul și fierul pentru cercuri sînt foarte scumpe și că „ce ia pe mere dă pe pere”. Pun imediat la socoteală și timpul consumat, și degetele zdrelite și ajung să îi cred pe butnari. „Un metru cub de stejar costă patru milioane și jumătate de lei și fac trei butoaie de 500 de litri, iar fierul face 45.000 de lei kilogramul. Una peste alta, nu rămîn cu mare lucru. Mai degrabă fac sicrie, că ies mai bine”, mă lămurește omul.
Cu toate acestea, butnarii din Răchitoasa își văd de treaba lor. Primăvara își adună materialele și le pregătesc, vara, pe la sfîrșitul lui iunie, plămădesc butoaiele, iar toamna, cînd începe sezonul tulburelului și al rachiului, ies cu ele la tîrg. Rămîne acolo să vadă ce le iese la negociere, și dacă socoteala de acasă se potrivește cu cea din tîrg… (Bianca TOMESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!