Maxime și cugetări

Bădăranii de fiecare zi

După cum ne încredințează Brukhardt, în epoca Renașterii „Elogiul” era un gen literar mult gustat de publicul cititor. Cristof Hegendorf elogia beția, J. Rosario scrisese un întreg volum intitulat „Apologia șobolanilor”, Daniel Hensius dăduse lumii bucuros „Elogiul măgarului și al păduchelui”, iar Erasmus din Rotterdam căpătase o mare faimă întocmind „Elogiul nebuniei”. în timpurile noastre acest gen literar s-a stins și e păcat. Cît de potrivit ar fi să onorăm, de pildă, BĂDĂRĂNIA cu un elogiu ca la carte, văzînd cum se lățește pe zi ce trece printre noi! L-am mai uita, oare, pe Ion Iliescu cu apelativele sale „măi animalule”, „măgarilor” sau pe Cristi Vlad cu drăgălașa lui apreciere „măi flămînzilor”, toate adresate ziariștilor? Cum am mai putea deosebi oamenii politicoși și civilizați dacă nu i-am avea ca termen de comparație pe bădărani? Și apoi, bădăranul (sau mitocanul) dă dovadă de cea mai înaltă tărie de caracter, căci nu e ușor să nu răspunzi cînd ești salutat, să nu observi oamenii pe care i-ai cunoscut și te-au lăudat în anumite împrejurări, să oprești o mișcare cu interjecția „Ho!”, să folosești ca semn de chemare apelativul „Bă”, ori să răspunzi la o întrebare majoră cu „Ce vă interesează?” Credeți că e simplu să scoți din orga stomacală sunete baritonale puternice, să apuci de fese o fată care trece pe lîngă tine și să te hlizești nătîng, să te sui cu picioarele pe băncile din parc, să scuipi gros pe mijlocul străzii? Copiem zdravăn comportamentul viețuitoarelor cu vorbire nearticulată și chiar ne mîndrim cu aceasta!
Astăzi, morfologia regnurilor inferioare domină antropologia. A identifica pe stradă, la televiziuni sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este o apreciere ofensatoare. Auzi la fiecare pas răgete, grohăieli, behăituri, lătrături, croncăneli, rîgîieli, flatulențe explozive etc. Un fel de balamuc asurzitor și toxic. Ceea ce la animale e un sistem de semnalizare primitivă, la oameni a devenit ornament, mod de comportare „haios”. Pînă și fizionomiile omenești au căpătat aspecte de animalitate. întîlnim adesea căței ipocriți care au născut pui vii pe post de analiști politici, hipopotami (transpirați sau nu), lupi hămesiți, retrași ca președinți onorifici de partid, măgari bătrîni și nerușinați ca foști șefi de stat, porci mătăhăloși inspirați, boi monumentali, hiene funeste, vulpi șmechere duse după găini prin Irak, dihori care duhnesc a cloacă, bursuci coborîți din minister direct în Parlamentul European, țapi vizionari, guguștiuci fraieri, bufnițoi cheliți, acriți și importanți în posturi de redactori șefi reciclați, lipitori, șerpărie soioasă, șireată și servilă prin conduceri de județe, reptile, gușteri și cameleoni de tot soiul prin primării, gîndaci, păduchi, ploșnițe, carii, molii, lăcuste hulpave și viruși prin toate partidele politice. O întreagă gamă de viețuitoare din regnul inferior ne agresează în fiecare zi oriunde ne-am afla. Cam toată fauna autohtonă (și nu numai) se aferează, se precipită spre funcții, averi, beneficii, pomeni, rapturi, dîndu-și importanță fără rost și fără să fie nevoie.
Citind prin cărți cîte metamorfoze au suportat oamenii, îmi vine a crede într-o transmutație de felul celei sugerate, în glumă, de Esop, La Fontaine și alți fabuliști din întreaga lume. Mai că sînt gata să accept că zeii antici aveau dreptate cînd transformau pe fiecare om vicios într-un animal specific. Dionisos nu i-a schimbat pe pirați în rechini, rămînînd ceea ce au fost – adică jefuitorii mărilor? Rechinii bipezi nu fac același lucru cu economia națională din România? Acteon, care o urmărea cu nerușinare pe zeița Artemis, nu a fost schimbat de aceasta în cerb, pe care l-au mîncat cîinii? Alectryon (paznicul pus de Ares la iatacul Afroditei ca să vestească iute o eventuală sosire inopinantă a soțului încornorat), a adormit ca prostul în post, iar zeul scăpat de rușine l-a făcut cocoș, sortit să se scoale cu noaptea în cap și să strige tuturor îndrăgostiților ilegitimi că e timpul să-și ia tălpășița? Chelone a fost singura invitată care a lipsit la nunta lui Jupiter cu Hera, motivînd că nu-și lasă ea casa singură. Faptă pentru care Hermes a făcut-o broască țestoasă, ca să-și aibă totdeauna casa cu ea. E-he, s-au dus timpurile de-atunci! Acum oamenii își iau singuri, prin comportament de bădărani, toate aspectele animaliere cunoscute de zoologie. Dar… astăzi nu mai avem talentul zeilor din antichitate, nici al scriitorilor din Renaștere. N-are cine să scrie „Elogiul bădărăniei”. Poate mîine! Putem, însă, a ne consola cu ideea că „aproape toate absurditățile de comportament izvorăsc din imitarea celor cărora le putem semăna din regnul animal, ca și din neputința de a semăna oamenilor superiori” (Samuel Johnson). (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!