Maxime și cugetări

Suflete, suflețelule…!

Am tot stat și m-am gîndit: oare ce este sufletul și pe unde sălășluiește el de nu-i dau eu de urmă nicicum? Aud mereu că unul este „sufletist”, altul „un om fără suflet”, „copil de suflet”, „suflet schilod”, „e numai suflet”. Nu de puține ori sîntem somați cu expresii ca: „nu te mai băga în sufletul meu!”, „dă de pomană măcar pentru sufletul morților”, „bă suflete, cară-te de aici” etc. Cînd merg cu mașina pe străzile Războieni, 9 Mai, Ștefan cel Mare, V. Alecsandri și pe unde mai umblu eu, zic că „mă doare-n suflet” pentru cît de tare mi se rablagește vehicolul prin gropile din asfalt. Pe primar și pe consilierii primăriei îi doare-n locuri mai dosnice, unde mi-e rușine mie ca să spun. într-o zi, am căzut într-un gropan pe strada aia care însoțește linia ferată pînă la podul Letea și mi-am zdruncinat toate mădularele. Nu era de vină groapa, ci Carolina, care-mi rîdea de pe partea cealaltă a străzii cu toți cei 44 de dinți ai ei. „Vai de mine, suflețelule”, ce-ai pățit? Vino să te pup, mi-a zis ea și am uitat de durere, nu și de gaura aia neagră, căscată în asfalt. Căzătura mă făcuse ridicol în ochii Carolinei. Dar, „sufletul” nu l-am putut vedea și pipăi, nici măcar localiza. Să fie el în inimă? Mă îndoiesc. Am văzut numeroși oameni fără inimă, care au mare grijă de sufletul lor. O fi în jurul diafragmei, pe lîngă stomac, cum zice Homer? Nu cred. De cîte ori mă durea stomacul, nu mă durea și sufletul și invers. Am citit, apoi, cu luare-aminte pe Alcamaion din Cretona, pe Platon și Hyppocrat, care-mi indicau locul sufletului în creier, unde se află și mintea. Un vicepreședinte al Consiliului Județean (după ce a scăpat de la un concert la Sala Ateneu), mi-a zis că, „ascultînd muzica asta îți stă mintea și sufletu-n loc”. Păi, dacă stăteau în loc, înseamnă că ar fi murit, dar era viu și nevătămat! Nici la vreun concert nu l-am mai văzut. Nici chiar la teatru. Se cultivă numai la Consiliul Județean.
N-am pregetat a-i studia pe naturaliști și pe medicii celebri ai lumii, în speranța că mă vor clarifica unde se află acest inefabil suflet. Darwin era absolut convins că omul e rezultatul aceleiași evoluții ca și maimuța. Lucian Bolcaș și Daniela Buruiană (PPRM) m-au convins că așa ar fi, prin imitarea tipului de discurs al lui Vadim Tudor. M-au contrazis teoriile lui Herophilus din Chalcedon și Galenus (cel ce diseca maimuțe ca să ajungă la cunoașterea deplină a omului), arabul Avicena și strălucitorul Leonardo da Vinci, paleontologul Palissy și biologul Vanini, adept al transformismului în natură, ars pe rug la Toulouse pentru aceasta. Nici suedezul Karl Linne, care ne-a sistematizat în așa fel încît știm fiecare, om sau șopîrlă, în ce clasă, ordin, gen, specie și varietate ne găsim. N-am aflat dacă „șopîrlele” care le „bagă” Ion Iliescu și Adrian Năstase despre tinerii pesediști nu sînt cumva „fără suflet”, niște mortăciuni comuniste. Nu m-a consolat nici faptul că omul e rezultatul aceleiași evoluții de esență materială ca restul viețuitoarelor, susținut de Huxley, Buffon, Haeckel, Pavlov. Precum nici doctorul Nicolae Apetroaie (vrednic practician băcăuan), care după ce mi-a ascultat îndoielile privind sufletul și locul lui mi-a făcut o trimitere la „Socola” cu diagnosticul de astenie turbulentă. „Vai de sufletul meu”, chiar acolo nu m-am dus. Mai bine îi trimitea pe Gigi Becali, Dumitru Dragomir, Vadim Tudor, Codrin Ștefănescu, Vasile Dîncu, Marian Vanghelie și pe mulți alții pe care mă sfiesc să-i mai înșirui. Pentru că, așa cum zicea Balzac, „sufletele sterile sînt acelea prin care nu trece nici un fel de iubire”.
Nu pot afirma că după atîtea studii aș fi ajuns la o concluzie definitivă privitoare la suflet și sălașul său. M-am lăsat păgubaș aflînd de la Heraclit că „granițele sufletului nu le poți găsi, chiar dacă le-ai căuta pe toate drumurile; atît de adîncă este ființa lui”.
Poate că e nomad și după ce ne săvîrșim intră (conform unor credințe străvechi) în plante sau animale. Astfel, fiecare dintre noi ne putem întrupa într-o bună zi într-o fasole sau un leu, o mîță sau un leuștean, după caz și după trebuința naturii. Nu de puține ori auzim spunîndu-se despre cîte unul că „este un spanac”, sau despre alta „ia te uită la girafa aia”, ori despre vreun coleg „stau în birou cu cîinele ăla”, „cutare e un porc mătăhălos fără suflet” – aceste caracterizări avînd, pesemne, o intuitivă recunoaștere atavică. Și fiindcă „de-abia îmi mai trag sufletul”, zic și eu ce-a zis poetul Marin Sorescu:
Numai despre sufletul meu
Nu știu nimic,
Sufletul care-mi scapă mereu
Printre zile
Ca o bucată de săpun
în baie.

Vasile PRUTEANUetea și mi-am zdruncinat toate mădularele. Nu era de vină

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!