Premieră teatrală

A douăsprezecea noapte

Numai un geniu al teatrului putea să scrie, doar la cîteva luni după o tragedie ca „Romeo și Julieta”, o piesă atît de tulburătoare ca „A douăsprezecea noapte”. Se pare că Shakespeare a scris piesa la dorința expresă a reginei Elisabeta, care i-a cerut autorului să creioneze personaje din lumea Angliei renascentiste, pe care să le poarte prin multiple întîmplări și scoțînd în evidență sentimente, moravuri, caractere. A rezultat o lucrare dramatică alertă, desfășurată pe multiple planuri, „o adevărată frescă socială, o splendidă galerie de portrete”, cum zice Vito Pandolfi. Montînd piesa la Teatrul Bacovia, regizorul Răzvan Dincă a căutat calea cea mai directă pe care aceasta să ajungă proaspătă și plină de vitalitate la spectatorul contemporan. Urmează, astfel, direcția pe care Peter Brook a dat-o în ceea ce se numește regie post-modernă și care înseamnă întoarcerea directorului de scenă la text, redîndu-i acestuia prioritatea. De altfel, Răzvan Dincă se află la a treia montare cu piese ale lui Shakespeare, cu fiecare spectacol urcînd calea spre performanță artistică. în „A douăsprezecea noapte” el a pornit de la ideea că spectacolul poate deveni foarte viu prin valorificarea abilităților de strictă teatralitate pe care le conține piesa, a schimbărilor interioare de ritm, a încrucișărilor amețitoare de planuri ale acțiunii și destinelor personajelor. Așa se face că spectacolul are o dinamică alertă, susținută permanent de jocul rafinat al actorilor, de coloana muzicală a lui Mircea Florian și Octavian Diaconescu și de o multitudine de efecte scenice, derulate secvențial. O contribuție decisivă o are scenografia Cristinei Ciobanu, gîndită pe orizontalitate, eliberînd spațiile de joc de orice element împiedicător. Totul în scenă se mișcă, apare și dispare cu rapiditate în jocul de lumini și umbre, de aburi și ceață. Ritmul și culoarea, dezlănțuirea conflictuală nu rămîn, însă, exterioare. Dominant rămîne verbul shakespearian, iar dinamica cea mai importantă este cea interioară a spectacolului. Ni se oferă, prin urmare, un spectacol elaborat, în care vizibilă e pregătirea culturală, trimiterile la surse intelectuale și artistice elevate.
în aceste chenare de concepție se mișcă o distribuție cu reale puncte de interes și rezistență. Un sir Toby impunător realizează Florin Crăciunescu, alternînd gravitatea cu umorul conținut în text, precum și registrele de interpretare cu un rafinament al gestului și al rostirii fără ostentație. Este un actor complet, capabil să parcurgă cu dezinvoltură stări și situații dintre cele mai contradictorii. âl urmează cu talent Viorel Baltag (sir Andrew), un cavaler obtuz, manevrat cu ușurință de sir Toby și șugubața Maria (Firuța Apetrei), urmîndu-l orbește pe amicul său fără suspiciuni oricît de vagi. Florin Zăncescu (Feste, bufon) se bucură de o existență scenică foarte agreabilă, punct cheie (alături de Florin Crăciunescu) în legarea și dezlegarea nodurilor conflictuale. Mereu imaginativ și inventiv, actorul găsește cele mai neașteptate surse de umor prin gestualitate, frazare, joc. Nu mai puțin prezent este Gabriel Duțu (Malvolio) capabil să susțină, în același personaj, două linii distincte de interpretare, parcurgînd cu abilitate drumul de la aroganță la credulitate și de aici la ridicol și nebunie. La rîndul ei, Florina Găzdaru (Olivia) este magistrală în conturarea marțialității femeii îndurerate, a stăpînei intransigente, dar cu scăderi ușoare de tonus atunci cînd e atinsă de aripa dragostei, copleșită de febrilitatea nevoii de a cuceri un suflet care o fascinează. Prezență agreabilă, Eliza Noemi Judeu s-a dovedit inspirată, cu vivacitatea necesară conducerii unor acțiuni încurcate, unde se cer istețime, șiretenie și în chip și în vorbă. Adrian Găzdaru (Sebastian) realizează o foarte frumoasă secvență de umanitate tristă și rănită, iar Ștefan Ionescu (Orsino) conturează un personaj credibil, vag poetic, în rolul unui îndrăgostit fără speranță. O notă aparte aduce Ion Goranda (Antonio) prin vitalitatea și concretețea cu care și-a înzestrat personajul. Pentru spontaneitatea interpretării și pentru culoarea foarte personală conferită personajului Maria, merită o remarcă specială Firuța Apetrei. în roluri mai puțin importante, Stelian Preda și Valentin Braniște găsesc, totuși, linii aparte de interpretare.
Așadar, spectacolul cu „A douăsprezecea noapte” este o deplină reușită – regizorală și actoricească – un act teatral de rafinament și molipsitoare plăcere de a juca. Este și o izbîndă notabilă a tinerei echipe directoriale a Teatrului Bacovia, angajată pe un drum bun (să sperăm plin de succese) în revigorarea repertoriului și a mijloacelor moderne de montare și interpretare artistică.
Vasile PRUTEANUtorului de scenă la text, redîndu-i acestuia prioritatea. De altfel, Răzvan Dincă se află la

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!