Iuda cel dintotdeauna

Trei personaje au cutremurat lumea și istoria literaturii, punînd stigmatul crimei celei mai odioase și al trădării celei mai josnice: Iuda, Brutus și Raskolnikov. Două reale (Iuda și Brutus), una ficțională (Raskolnikov). Fiecare dintre aceștia au comis oribila faptă din raționamente extrem de sofisticate, căutîndu-și argumente care să justifice crima lor ca fiind necesară. Dintre cei trei, doar Iuda și-a făcut prozeliți, mai ales în timpul regimului comunist, cînd trădarea și vînzarea aproapelui era răsplătită nu numai cu netrebnicii arginți, ci și cu funcții și dregătorii sociale sau de partid. Tragedia lui Iuda a fost pentru unii gînditori, dramaturgi și scriitori imbold pentru a încerca să-l dezvinovățească. Raționamentul lor e ușor de descifrat: dacă Iuda Iscarioteanul nu l-ar fi vîndut pe Iisus, planul divin nu s-ar fi putut realiza și mîntuirea lumii nu ar mai fi avut loc. Așadar, Iuda a fost, în acest plan divin, doar o rotiță într-un angrenaj ce lansa o acțiune care nu și-ar fi aflat deznodămîntul fără prezența unui trădător. Drept e să fie condamnat și disprețuit cel ce a făcut ce trebuie și astfel planul divin a fost adus la îndeplinire? – susțin literații și dramaturgii ce vor să-l absolve pe Iuda de vină. Acesta e tîlcul piesei lui Paul Raynal („A pătimit sub Ponțiu Pilat”), ca și al cărții lui Jules Sardoux („Iuda – o victimă”).
Securitatea comunistă îi convingea pe colaboratorii săi că prin trădarea aproapelui își apără țara de răufăcători. Ar fi, deci, drept să-i condamnăm? Nu insist asupra acestui fals raționament. Fiecare cititor știe cît de nocive au fost aceste convingeri securistice și cîtă spurcăciune și duhoare morală conțineau. Părerea căreia mă raliez este că Iuda, ca și turnătorii Securității, sînt pe deplin culpabili, atît unul, cît și ceilalți declanșînd pătimirile cele mai îngrozitoare.
în prealabil, e bine să precizăm că Dumnezeu cunoștea netrebnicia lui Iuda, ceea ce nu înseamnă cîtuși de puțin că El i-a dat lui Iuda menirea de vînzător. Iuda avea libertatea să aleagă altă cale, să refuze trădarea. Dacă noi sîntem lămuriți asupra mîrșăviei caracterului cuiva și – atunci cînd i se ivește prilejul – se poartă mîrșav, rezultă că e nevinovat? Nici pe departe! Mîrșavul ar fi putut, însă, să-și înfrîngă imboldul spre netrebnicie și să se poarte firesc, omenește.
Trecînd la fond, putem constata că marele păcat al lui Iuda (contrazicînd argumentările lui Paul Raynal și Jules Sardoux) este unul de trufie dementă: încercarea lui de a se ridica la rang de colaborator al lui Dumnezeu și de a participa la actul mîntuirii de pe poziții neomenești. Raționamentul lui implica ferma convingere că este un privilegiat care va colabora la un plan dumnezeiesc, că el nu este ca orice om obișnuit. Iuda s-a crezut și s-a voit co-redemptor. Aceasta a fost uriașa, nenorocita și tragica lui greșeală. A gîndit prea sofisticat și s-a trufit peste orice închipuire. Oare astăzi nu vedem oameni care se trufesc la fel? Nu sînt atinși de aceeași maladie sinistră a iubirii de sine? Ce putea face Iuda? Ce ar fi trebuit să facă? Să judece simplu, omenește: nu-i treaba mea să mă amestec. Eu, unul, atîta știu, pe aproapele meu și mai ales pe Dumnezeul meu nu mi-l vînd, nu mi-l trădez. Dacă ar fi judecat astfel, n-ar fi căzut în groaznicul său păcat. Că păcat înfiorător a fost și-a dat seama singur de vreme ce l-au chinuit remușcările, a restituit cei 30 de arginți și în cele din urmă s-a spînzurat. Arginții Iudei, ai trădării s-au înmulțit astăzi nemăsurat de mult. Pentru bani oamenii își vînd sufletul și conștiința și se lasă ispitiți de ceea ce numim corupție și trădare. Creștini sîntem noi? Oare așa întîmpinăm învierea Domnului în această „Săptămînă a patimilor”? E cazul să ne curățim sufletul și să întîmpinăm „Lumina lumii”, pe Hristos cel înviat, cu o altă concepție și cu alte norme morale.
în cazul lui Iuda, ca și în cazul lui Brutus (care și-a înfipt pumnalul în tatăl său vitreg), sau al lui Raskolnikov (eroul romanului „Crimă și pedeapsă” al lui Dostoievski), motivarea crimei este acoperită de oroare, iar sîngele nevinovat nu poate fi răscumpărat cu nici un preț. Nici patimile și suferințele care preced vărsarea sîngelui. Cam de aceeași marcă sînt, astăzi, corupția și raptul. Spolierea nerușinată a oamenilor nu produce suferințe incalculabile celor jefuiți? Din oricîte motive patriotice și-ar fi împlîntat Brutus pumnalul în trupul părintelui său, istoria a reținut doar cuvintele „Și tu, fiule?”. Se poate ca pe Iuda să nu-l fi îmboldit doar cupiditatea, avariția, dar posteritatea a reținut doar fapta mizerabilă și lumea îl va califica pe vecie drept vînzător, iar numele lui va rămîne veșnic sinonim cu trădarea. De aici au început patimile Mîntuitorului, pînă la spînzurarea și țintuirea Sa pe Cruce în imundul deal al Căpățînii, unde se aruncau mortăciunile și gunoaiele. Avem nevoie de credință și fapte bune, de onoare și verticalitate morală pentru ca noi toți să avem viață veșnică, numai dacă vom ști să ne-o agonisim.
Vasile PRUTEANUturgii ce vor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!