„Generalul” și peștele

Este dezlegare la pește și la pescărie s-a format o coadă respectabilă. Normal – ar spune un mucalit pe care-l știu de ceva ani, că doar peștele are coadă! Dar nu-i prea normal, asta constată „generalul”, care s-a așezat, cuviincios, la coadă. Și mai spune: ar fi trebuit ca toți patronii magazinelor astea să știe de „dezlegare” și să se fi aprovizionat ca lumea. Uite, în galantar mai sînt vreo zece crapi, și dacă n-ajung pînă la mine nu-i așa că am pierdut timpul degeaba la rîndul ăsta? Așa gîndește, și rostește, „generalul”, adică omulețul ăsta care astăzi, de Sfîntul Gheorghe, adică de ziua lui, s-a îmbrăcat în hainele acelea pe care le are de pe vremea cînd luptase la Cotul Donului, ca soldat pușcaș, acolo a scăpat cu viață, Doamne, ce măcel a mai fost, cîți tovarăși au murit acolo și cîți au fost luați prizonieri!, așa gîndesște acum omulețul acesta care e trecut de opt decenii de viață și e cunoscut pe aici, prin partea asta a orașului, cu numele acesta de „Generalul”, deși gradul lui adevărat e de plutonier. Dar decorațiile și insigna asta de veteran îi conferă aura aceea de erou pe care, să fim drepți, o merită cu desăvîrșire. Cîți, oare, mai trăiesc dintre cei care, cu jertfa tinereții, au înfruntat gloanțele ucigașe? Puțini, foarte puțini! Timpul trece și-i acoperă cu uitarea și cu pămîntul cimitirelor. Eu îmi amintesc – amintirile astea nu mă lasă deloc în pace – că imediat după război orașul era plin de oameni fără picioare, în cîrje, erau cei scăpați din măcel. Cu trecerea anilor, numărul lor s-a tot împuținat. Au mai rămas cîțiva. Și, cum îmi spunea amicul Eugen Mardare, tare au mai suferit, tare au mai tras!…Un om de suflet, profesorul X – m-a rugat să nu-i spun numele – mi-a zis odată că prin fața acestor oameni ar trebui să trecem cu capul plecat. Dar cine, oare, face acest gest? Nici nu-s luați în seamă, iar atunci cînd trec prin lume sînt călcați, aproape, în picioare. Acum, „Generalul” stă la rînd, vrea să cumpere un pește, că e dezlegare la calendar, a postit tot Postul Paștelui, face asta dintotdeauna, și va cumpăra un crap pe care-l va pregăti și-l va mînca cu mămăliguță și cu mujdei de usturoi. Da, mai sînt doi clienți înaintea lui. Doamne, cel care a ajuns acum la rînd parcă vrea să cumpere tot magazinul! E un bărbat tînăr, cu o chelie uriașă, așa-i trebuie – gîndește, cu ciudă, bătrînul cînd vede că cela vrea să cumpere tot magazinul, de parcă altă zi n-ar mai fi găsit pentru asta -, mai rămîn, în galantar, doi crăpceni pe care, uite ghinionul! -, îi cumpără tot omul acesta din fața lui. Ce să facă, oare? în galantar mai sînt doar doi pești congelați, oceanici, dar aceștia nu-i plac, și cîțiva hamsii sărați, dar el, cu stomacul lui!… Și atunci bărbatul îl privește și-i spune: „Generale, ia crapul acesta și mănîncă-l sănătos și să te gîndești că mai sînt oameni care, atunci cînd tu erai prin tranșee și ei – copii, îți respectă tinerețea pierdută și te respectă pentru că văd în puținii oameni care au mai rămas de atunci o istorie vie, nealterată, adevărată…”.
Eugen Verman Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!