Despre binele ieșind din rău

Mihaela BUFNILĂ

Binele te înmoaie sau te ascute, te moleșește sau te face mai sprinten, te adoarme sau te ține de veghe, depinde din ce parte se îndreaptă către tine.

Binele venit dinspre bine – „și la mai mare!”, „ban la ban trage”, – e ca o plapumă sub care te-ascunzi pînă peste urechi, nu pentru că ți-ar fi frig, ci pentru că e tare plăcut să nu te doară capul, să stai la cald, așa, de drag. Binele venit dinspre mai bine – „așezarea” – de multe ori te lățește și-ți adoarme simțurile. Ești ciugulit. Și te lași pentru că e gîdilicios și agreabil. Numai că uneori cine te ciugulește, te ciugulește pînă la os.

Nu zic că binele nu-i bun, e bun atîta vreme cît nu-ți face rău la ficat, nu ți se urcă la cap și nu-ți strică viața.

Bun tare mi se pare însă binele ieșit din rău.

Abordarea europeană este analitică și limitată de spiritul creștin la unul din capete și de cel revoluționar, la celălalt. Poziționarea „cetățeanului” față de nenorocire este undeva între „așa a fost să fie” și „cum e posibil așa ceva!”- în funcție de deprinderile de implicare ale fiecăruia, și depinde mai ales de nenorocirea în discuție. Una e nenorocirea ta și alta e a celorlalți! Sigur că analiza e cu atît mai spumoasă cu cît distanța dintre analist și nenorocire e mai mare.

Poate nu m-aș fi gîndit că răul are un rost în lume dacă binele meu foarte intim și foarte des întîmplat nu ar fi venit către mine mai ales din această direcție. Necazurile nu te leagă de mîini și nu te îneacă. Și nu spun asta gîndindu-mă la pierderi și la pagube mărunte. âmi vin în minte dureri și lipsuri mari. Necazurile te năucesc și-ți iau o vreme mințile și răsuflarea. Din acest punct te duci către resemnare sau către revoltă, pentru că trebuie să ieși la suprafață să iei o gură de aer.

Lumea soarelui răsare se duce însă către adîncul durerii, se întoarce cu fața către ea și-i cere socoteală. Am aflat toate aceste lucruri la multă vreme după ce am început să mă întreb de ce, ce rost au lucrurile care-mi ies prost sau întîmplările urîte. M-am așezat pe cuiele din miezul necazurilor mele și m-am lăsat pe ele cu toată greutatea mea mică, străduindu-mă doar să înțeleg. Atît. Nu să uit, nu să scap, nu să-mi treacă. Doar să văd de unde vine ceea ce mi se întîmplă și de-acolo unde trebuie să ajung, către ce liman duce drumul și pe unde trece.

„Tot răul e spre bine” se spune, e adevărat, dar asta o aud întotdeauna după ce binele ieșit din rău devine evident și după ce răul a trecut. Eu vorbesc despre binele pe care-l vezi ieșind din chiar răul în care te chinui.

Dacă deșiri împlinirile și realizările din inventar și mergi înapoi trăgînd de firul lor ca dintr-un fular vechi poți ajunge la răspîntii unde nu te aștepta nici o bucurie și de unde nu se simțea nici o speranță. Te miri că nu le-ai văzut atunci, îți sar în ochi acum, cînd ai scăpat. Mi-e în continuare frică de rău și nu pot stăpîni această frică decît străduindu-mă să-l aduc în lumina zilei, ca să-l privesc în ochi. e din inventar și mergi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!