Pantofii lui Moise

întîmpinăm, din nou, Sfînta Sărbătoare a învierii Mîntuitorului cu aceleași sfinte speranțe care ne-au dat și ne vor da temeiuri adînci de existență în pace, în armonie și bucurii omenești. Pentru mine, această mare sărbătoare ce ține de esența credinței noastre ancestrale înseamnă amintiri dintre cele mai frumoase. Generațiile acestea tinere nu prea au cunoscut adevăratele greutăți ale vieții, cum le-am cunoscut noi, cei veniți pe lume în preajma războiului al doilea mondial. Erau, atunci, lipsuri de toate felurile. Pe lîngă lipsa alimentelor – căci, imediat după război, au urmat doi ani de secetă cumplită – dăinuia și lipsa îmbrăcămintei, a încălțămintei. Chiar dacă locuiam la oraș umblam desculț din primăvară pînă toamna tîrziu. Așa mergeam la școală, așa mergeam la biserică. Iar hainele pe care le purtam erau, de obicei, cumpărate de la vecinii care aveau copii mai mari, după cum, tot așa era procurată și încălțămintea. Sigur, problema se punea astfel în cazul nostru, al săracilor, al copiilor de oameni nevoiași. Dar totdeauna, de Sfintele Paști, ne „înnoiam”. Eu eram cel mai mare din cei trei băieți, cîți ne născusem în familia noastră și, ca să zic așa, eram răsfățatul casei. Tata era prieten bun cu un evreu, Isaac Isaczon, care avea o făbricuță de cherestea chiar pe strada noastră și mai avea și un… băiat, pe Moise, mai mare cu un an sau doi decît mine. De-acolo cumpăra tata pantofii pe care mi-i făcea cadou de Paști. Erau pantofi reparați, desigur, adică pingeluiți, cusuți pe la încheieturi, cu fețe noi la tocuri. Și tot de acolo îmi cumpăra și pantaloni ori haină, și acestea fiind purtate de către bunul meu prieten Moise, dar spălate, călcate, curate… Cît privește cămașa, aceasta era cumpărată din prăvălia doamnei Rașela Șoor, o evreică bătrînă, dar tare de treabă, că vindea de obicei pe datorie, avea un caiet special pentru datornici, iar tata era la loc de cinste în acel caiet, iar tot ca de obicei, la leafă, mai rămînea cu te miri ce după ce-și plătea datoriile…
Tradiția era respectată. Și tata și mama ne povesteau cum și ei, cînd erau copii, tot așa se bucurau de Sfintele Paști, părinții cumpărîndu-le încălțăminte și îmbrăcăminte noi…, dar purtate. „Paștele – spunea tata – e și sărbătoarea primăverii, cînd toată natura se înnoiește și cu atît mai mult noi, oamenii…”. Era ceva care conferea sufletului nostru de copil o mare, o neasemuită bucurie!… Așteptam, astfel, învierea și cu speranța că vom primi acele lucruri care, astăzi, cînd se găsesc peste tot, mi se par atît de neînsemnate, dar ce preț mare, pentru sufletele noastre, aveau acele daruri de Paști! (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!