Cu trenul pe la granițele UE

Ovidiu PAULIUC

Am avut ocazia să văd, zilele acestea, o bucată din viitoarea UE. Am mai văzut locurile acelea de multe ori, dar acum a fost prima dată după semnarea tratatului de aderare. Viitoarea UE de care vă vorbesc se întinde de la Bacău pînă după Suceava, în nord, în stînga și în dreapta căii ferate. Cu ochii de european la mine, am intrat așadar în mica gară din Bucovina mea de baștină, unde constat că omul care vinde bilete, care este și impiegat și șef de gară, nu știe cît costă biletul pînă la Bacău. Mă întreabă pe mine și noroc că am păstrat biletul de pe ruta „dus”, pe care i-l și arăt, ca să nu îl las să estimeze. Pe peron, vreo șapte tineri, despre care înțeleg că au fost pe la o mănăsătire, undeva. Rîd zgomotos și forțat, la fiecare două vorbe spun cuvîntul care seamănă cu „pendulă”, numai că e mai scurt, scuipă des și din adîncul sufletului, după care se imortalizează cu telefoanele mobile cu cameră foto.

Trenul șuieră în gară, unu, doi, trei, și… Pornim în aventura noastră europeană. Pe stînga vedem o lizieră deosebită, unde printre cioatele lăsate de vandali răsar cîțiva arbuști curajoși. Pe dreapta, case din chirpici, netencuite, rufe întinse la uscat, acareturi acoperite cu nailon, copii cu bucăți de cozonac în mîini, murdari. Trecem în viteză pe lîngă obișnuitele maldăre de gunoaie, iar apoi pe lîngă case cu bun gust, cu antene de satelit. La tot pasul, foste CAP-uri sau SMA-uri, mîndria vremurilor de demult, acum lăsate în ruine. Peisajul se colorează din cînd în cînd, atunci cînd trecem pe lîngă haltele din parcurs. Sărac CFR-ul ăsta, se plînge de rentabilitate scăzută, dar terenul din jurul aproape fiecărei stații, cît de mică, este împrejmuit cu garduri semețe și interminabile, din fier, albastre, care se termină brusc, fără să fi păzit ceva pînă atunci. Cam mare cheltuiala doar ca să împiedici vacile mujicilor să nu pască iarba CRF-ului. Cireașa de pe tort au pus-o în gara Verești, din Suceava, unde un astfel de gard albastru de fier îngrădește cu superioritate un alt gard, din plăci de beton, cenușiu. Mai apoi, aflu total uimit că nașul închide ochii în fața călătorului fără bilet, dacă acesta îi strecoară bancnota adecvată. Nu e o noutate? Pardon.

Acum vreo șapte-opt ani, în comerțul băcăuan se găsea un soi de rahat pe care producătorul arab îl etichetase inspirat cu denumirea „Mary Rahat”. Serios! âl luase și OJPC-ul la cercetat, că expirase, sau așa ceva. Ei bine, am avut surpriza să regăsesc un „Mary Rahat”, la toaleta vagonului meu supraetajat. Organele abilitate să ia măsuri, fiindcă și ăsta părea expirat. Revin la locul meu, mai ales că în dreapta mi s-au așezat două pipițe oxigenate, cu buricele goale, zornăindu-și la orice mișcare de cap kilogramul de cercei. Merg doar o stație, în satul vecin, unde e o discotecă beton. Vorbesc afectat la celulare, probabil cu viitori parteneri. De dans. De altfel, celularul e omniprezent, de la navetistul cu mîinile crăpate și negre, la țiganii cu turma de puradei. Știți, probabil, că România e pe primele locuri în lume la explozia de vînzări a celularelor. Un alt paradox este că umblăm cu ciorapii găuriți, dar avem mașini dintre cele mai lucioase și scumpe. Iar tot la Verești am văzut un tip care își chinuia scuterul prin noroaiele de pe drumul de țară, și cîteva stații mai încolo, la Liteni, unde asfaltul este mai rar decît autostrada în România, un alt tip umbla cu un skateboard sub braț, deznădăjduit că nu are unde să îl pună la treabă. Apropo, am aflat că în Statele Unite există 88.000 de kilometri de autostrăzi, cît să înconjoare planeta de două ori și ceva, dar fără să treacă și pe la noi, evident.

Mă gîndesc că ăștia au pus intenționat calea ferată prin locuri năpăstuite, pentru că Jonathan Scheele preferă mașina. De pe șosea parcă nu se văd atîtea ruine, iar la o adică, putem mătura repede asfaltul și băgăm gunoiul sub preș, să nu aibă motiv să nu ne mai integreze. Călătoria cu trenul, mai ales dacă e și personal, din cel care oprește prin toate haltele, e fascinantă, pentru că oferă un univers fără limite. Și parcă nici nu e atît de rău cu atîta mizerie în jur, fiindcă din viteză se vede mai puțin. Dar asta numai dacă te lasă geamurile opace de murdărie ale vagoanelor, care au scopul cert de a ascunde celor de afară mizeria din trenuri. Călătoria despre care vă vorbesc s-a consumat duminică. Coincidență, tot zilele acestea, colegul Eduard Adam a făcut și el o călătorie cu trenul și, culmea, tot printr-o bucată de UE. Dar de la granița opusă. Citiți reportajul din pagina 7 și descoperiți cinci diferențe între cele două zone. ă vorbe spun cuvîntul care seamănă cu „pendulă”, numai că e mai scurt, scuipă des și di

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!