Pur și simplu

Chipul durerii și al jertfei

De mai bine de o lună de zile sîntem țintuiți în imperiul emoției, datorită capturării celor trei jurnaliști români în Irak. Prin abuz sau prin lipsă de altceva. Acest eveniment mai că a lăsat în umbră marea tragedie din Banat, ale cărei proporții depășesc închipuirea. Mii de oameni au rămas pe drumuri, goi, flămînzi, cu sufletele zdrobite și cu viețile amenințate de boli, de neputințe și disperare. Nu putem pune în balanță și cîntări rațional dramatismul celor două evenimente. O viață de om sau mai multe au aceeași intensitate tragică, în definitiv. Doar numeric pot fi delimitate. Ca oameni, sîntem și trebuie să fim solidari cu cei în suferință și în pericol. O catastrofă naturală nu o putem judeca decît ca fapt întîmplat, cu consecințele nefericirii celor loviți. Față de aceștia nu putem avea decît o singură atitudine: cea a solidarității imediate și necondiționate. Față de o răpire, însă, atitudinile diferă în funcție de comportamentul anterior al celor implicați, de reacțiile diferite ale apropiaților lor. Pe mine unul, răceala de început a familiei senatorului PSD Vasile Ion m-a interzis. Mama lui Marie Jeane Ion refuza orice comentariu, iar tatăl afișa o siguranță ce dădea de bănuit. Implicarea lui în afacerile lui Omar Hayssam întăreau în bună măsură suspiciunile; oare nu cumva plecarea în Irak s-a efectuat cu știința domnului senator? Derapajele sale nu trădau în nici un caz fie și cîteva reminescențe ale unei umanități tragice. De-abia cînd evenimentele au luat, cu adevărat, o întorsătură neașteptată, dramatică, incontrolabilă, cînd amenințarea morții a devenit mult prea serioasă, domnul Vasile Ion a ieșit la rampă. Nu îndurerat, cum m-aș fi așteptat, ci acuzator, arătînd cu degetul spre Guvern și Președinție, spre neputința diplomatică a guvernanților. Rigorile de acest tip lasă loc liber unei moralități aproximative și îngăduie o gesticulație politică în care poate fi benefic și un cîștig de imagine? Exclud de la bun început prostia onestă. Poate că durerea i-a sucit mințile domnului Vasile Ion, poate nu găsește mijloacele psihice necesare în a-și exprima disperarea, nu știu. Dar a îndrepta acuzele împotriva adversarilor politici sună sumbru a luptă de partid pentru putere și nu a spaimă, a disperare pentru viața propriului copil. Și pe ce fond? Pe cel al luptei anticorupție, unde implicațiile domnului senator par o certitudine în susținerea jafului practicat de Omar Hayssam. Lupta împotriva corupției (pe lîngă utilitatea ei socială și morală) are și un mare dezavantaj: ea ne face să credem că viciul național e furtul și că orice alte vicii (de caracter, în primul rînd) sînt neglijabile. Ori, tocmai caracterele explică, în bună măsură, eșecurile noastre și chiar dezinvoltura cu care se fură. A transforma propria durere în spectacol și în atac politic mi se pare o gravă infirmitate de caracter a d-lui Vasile Ion. Seamănă a dezmăț propagandistic, dublat de o scatofagie lacomă, împinsă la rampă de o tendință nestăpînită de avere și putere.
Ideologiile vagi de pînă acum, moralitatea aproximativă, asocierile arbitrare și interesate conduc spre o asemenea apreciere. Să fiu iertat dacă greșesc, dar prea urît mirositoare mi se par reacțiile inadecvate ale d-lui senator. Ca și cele ale convivilor săi din PSD. E o percuție dizgrațioasă față cu un eveniment ale cărui consecințe sînt imprevizibile. Spectacolul acestei triste evidențe ar stîrni compasiune dacă n-ar fi simptomul unor afinități de adîncime mai tari decît orice calcul. De altfel, România de azi e prinsă în păienjenișul unor astfel de afinități tenebroase, care se revarsă dincolo de partide și ideologii declarate. Succesul facil în afaceri, ca și cel al ascensiunii social-politice pot conduce la asemenea atitudini neomenești, luminate de interese ce se dovedesc mai puternice și mai durabile decît ne închipuim. Prin „luptă politică”, în acest caz, se compromit puritatea motivației reale și prestigiul jertfei celor patru amenințați de spectrul morții într-o lume islamică ce nu pune preț pe viață. în fața pericolului iminent, în fața morții trebuie, totuși, să ne păstrăm demnitatea, iar lupta pentru salvarea victimelor să fie dusă cu luciditate, cu trezvie și nu cu spectacol, oricît ar fi acesta de impresionant sau emoționant. Exemplul îndurerat al sinistraților din Banat ne arată ce este și cum se manifestă demnitatea în proximitatea tragică a dezastrului. Fără urlete, fără acuze, deși unele ar fi pe deplin justificate. Acesta mi se pare adevăratul chip al durerii și al jertfei.

Vasile PRUTEANUecît ca f

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!