Despre căpușe

Mihaela BUFNILĂ

Paraziții nu sînt neapărat mici, urîți și cu multe picioare. Ei pot fi fermecători și blonzi sau bruneți, instruiți, educați, și chiar cu ceva maniere. Au o meserie, o familie, pot ajunge în vîrful unei afaceri sau într-un alt vîrf, pot fi încununați de lauri și înconjurați de recunoaștere. Adică pot avea succes.

Aparent, nu fac nici un fel de rău. Nu omoară pe nimeni, nu lasă vînătăi. Ca orice paraziți, pot conviețui multă vreme cu sursa lor de inspirație. Nu-i beau sîngele și nu i se cuibăresc în intestine. Stau doar în aceeași bancă sau pe același palier, cu urechile ciulite și cu ochii bine deschiși, să nu scape nimic. E singurul efort major pe care-l fac, argumentat de un „e dreptul meu” aleatoriu și neputincios. Nu fură chei sau portofele. Ciupesc idei. Le iau așa cum le-au aflat, fără nici o prelucrare personalizantă, se înfășoară în ele ca în haina altuia, și așa deghizați se prezintă drept sine.

Singura coerență este cea a aproprierii, nu contează ce și cît, atîta vreme cît îți servește, adică atîta vreme cît mănînci sau strîngi mai mult, atîta vreme cît izbutești să atragi atenția, umilindu-te în lipsă de gînduri și de imaginație. Spiritul parazitar se substituie celui integrator cu mai puține riscuri, cu mai puțină aventură, dar ce nevoie are un parazit de așa ceva în menirea lui atotdevoratoare de a înfuleca.

Paraziții se hrănesc din evenimente și din idei. Cîtă pricepere și competență se manifestă cînd se întîmplă ceva altora. Și nu mă gîndesc la cei care chiar au datoria să manifeste pricepere și competență ci la cei de pe margine. La cei care se uită și emit opiniile altora. Nu vorbesc despre expert, ci despre spectator. Nu vorbesc despre jucătorul care-și riscă ceea ce are, ci despre chibiț. Vorbesc despre judecățile de valoare emise din fotoliul din fața televizorului care nu fac decît să reia judecățile de valoare prezentate la o emisiune anterioară.

Cîtă distanță e între ceea ce gîndești și ceea ce afli. Și cît risc să vorbești despre gîndurile tale proprii fără să fii întrebat „pe asta unde-ai citit-o?” și fără să fii contestat cu argumentul „eu sînt mai mare” ca unic sprijin în umilința lipsei de orice alt argument.

Gîndești uneori în sinea ta o cale, o formulă, o soluție, o metodă. O întorci pe toate fețele, o supui propriilor tale indoieli, o încerci acolo unde știi că rău nu poate face chiar dacă bine nu aduce. Vezi că merge și te bucuri de două ori: mai întîi pentru că este produsul gîndirii tale și este un drum nou pe care mintea ta nu a mai mers pînă atunci; apoi pentru că optimizează și acesta este argumentul cel mai sigur și singurul de alfel, că mergi pe drumul cel bun. Și ești fericit preț de cîteva zile, răstimp în care mai citești cîte ceva, pînă în clipa în care îți regăsești frumusețea de idee într-o publicație de mare autoritate, gîndită la fel dar de altul, cu ceva timp mai devreme. Hopa! îți spui cu fărîma de orgoliu rămasă, se vede treaba că nu sînt singur!dești uneori în sinea ta o cale, o formulă, o soluț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!