Adrenalină rurală

Ovidiu PAULIUC

Doamnelor și domnilor din Bacău, renunțați pentru jumătate de oră la autoturisme și încercați o călătorie cu autobuzele de pe traseul 17. Iar cînd urcați, lăsați la ușile lor, pe trotuar, orice speranță că veți coborî în aceeași stare de spirit. în lipsa unui mountagne-rousse, roller coaster sau altor fabrici și uzine de adrenalină în Bacău, aceste autobuze sînt înlocuitori precum era nechezolul pentru cafea. Numai că dacă în primele mașinării amintite te urci conștient de ceea ce te așteaptă și ce dorești să ți se întîmple, în autobuzele de pe traseul 17 te urci știind că dorești să ajungi la destinație, dar nu poți să știi niciodată ce te așteaptă.
Deja am o îndelungată experiență cu aceste autobuze, a căror problemă nu este neapărat starea tehnică, ele fiind totuși de baștină de prin Elveția, Germania sau Turcia, ci faptul că sînt conduse de șoferi de-ai noștri, băieți unul și unul.

Ieri dimineață am avut onoarea să îl am ca șofer pe un gagiu frustrat probabil că este la volanul unui autobuz, în loc să fie la volanul unui merțan, mergînd lent, la marginea bordurii, prin centrul orașului, cu cotul scos pe geam, cu ochii după funduri blonde și cu manelele date la maxim. încă mă simțeam în siguranță prin dreptul Vamei, dar apoi a început aventura. Gagiul a forțat culoarea verde, a intrat în intersecție pe sensul de mers la stînga, deși îl avea la dispoziție pe cel firesc, din mijloc, i-a ocolit pe contrasens pe toți cei care veneau din sens opus, mașini îndeobște liniștite, pe ai căror șoferi i-a surprins cu ochii holbați la manevrele sinuoase ale autobuzului nebun, care apoi a cotit brusc la dreapta și s-a oprit gîfîind în stația de la PTTR. Pe partea cealaltă taman oprise și o mașină de poliție, a coborît polițistul, îmi spun că l-a prins, dar omul legii trece agale pe la botul autobuzului, se salută cu gagiul și pleacă spre magazinul din stație. Apoi, gagiul își pune ochelarii de soare și, cred că liniștit și cu un zîmbet sadic în colțul gurii, demarează în necunoscut, cu mine și cu alții pierduți printre scaune. Mai oprește între stații să ia un mușteriu, apoi îl lasă între alte stații, și gonește, gonește…

Pe gagiul ăsta nu îl știam, sau oricum, nu se remarcase. Dar îl mai știu pe ăla ceva mai în vîrstă, care omoară claxonul la orice muscă îi trece prin raza vizuală, sau pe ăla care oprește de obicei la 50 de metri după stație. Dar mai sînt și ceilalți, al căror interes nu este nici pe departe să știe ce se întîmplă cu pasagerii, care se clatină prin mașinile lor precum palmierii la tsunami, ci neapărat să depășească orice autobuz întîlnit în cale, cu orice preț, fiindcă au sarcină să facă încasări cît mai mari. Probabil că toți au permisul auto necesar pe autobuze, deși este un semn de întrebare și aici, dar nu se vede că ar avea experiență în transportul de călători. Cu toții îmi evocă genul de șoferi pe care îi văd pe la țară, urcați în cabinele tractoarelor, și care iau în roți toate gropile de pe drumurile desfundate, fiindcă oricum sacii de cartofi din remorcă nu au ce să le reproșeze. teres nu este nici pe departe să știe ce se întîmplă cu pasagerii, care se clatină pr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!