Contrapunct

Sărăcie cu flori

Bătrîna stă rezemată de un chioșc instalat pe platoul superior al pieței celei mari a orașului, iar la picioare are așezate patru ghivece cu flori. Deși e o zi cu soare și-i destul de cald – soarele de început de mai arde, astăzi, ca-n zi de vară – bătrîna poartă pe ea un palton gri-murdar, gros, pe cap are o broboadă, iar în picioare o pereche de bocanci scofîlciți. Privește în sus, spre cerul albastru pe care norii se întrec într-o fugă nebună pe aripile unui vînticel zglobiu, și pare că se roagă. Mă apropii și atunci observ că femeia e aproape oarbă, iar glasul ei, răgușit, îngînă prețul „mărfii” pe care a adus-o la piață. Ințeleg că cere 20 000 pe gavanosul în care planta e destul de firavă, se vede că abia a fost plantată, preț infim pe lîngă banii ceruți pe aceeași floare în magazinele de profil… O întreb de unde-i de loc și, atunci, parcă trezită din somn, mă privește lung, cu ochii mijiți: „da’ de ce te interesează…?”. âi răspund că aș vrea să cumpăr. Dar că mă interesează să știu de unde-i de loc așa, ca să-mi fac o părere, de fapt bîlbîi răspunsul la întrebarea ei, iar bătrîna îmi spune că-i de aici, din Bacău, are multe flori acasă, are o verandă plină cu flori la ea, în cartierul Gherăești, primăvara le „alege” și vine la piață să vîndă, pensia nu-i ajunge, a fost muncitoare la „Proletarul, la Filatură, acolo și-a stricat ochii, abia vede..”. Cumpăr două „mușcate” roșii – cum m-a asigurat ea – și plec și ea e foarte bucuroasă că, în sfîrșit, cineva i-a cumpărat din marfă, i-a făcut safteaua!… Cînd cobor, la capătul scării dinspre zona în care se vînd citrice și alte bunătăți de import, o femeie îmi întinde o carte. Da, o carte. O iau din mîna ei, e un volum subțire, tipărit acum 30 de ani, cu subiect științifico-fantastic. Cere pe carte 20 000 – „o nimica toată!”, mă asigură ea cu glasul tremurînd, și atunci o întreb de unde are cartea. Da, e din propria bibliotecă, a mai vîndut din ele, de fapt i-au mai rămas vreo zece cărți, cele multe le-a cumpărat un băietan, i-a dat vreo trei sute de mii pe ele, „le-am dat cu lacrimi în două, n-am avut încotro că, după ce mi-a murit soțul am rămas cu datorii la întreținere, care s-au adunat de la lună la lună, acum au ajuns la vreo zece milioane, de la asociație mi-au zis că mă dau în judecată…”.
Nu, n-am cumpărat cartea, știam că o am în biblioteca mea, dar în ziua aceea imediat de după Paște am plecat din piață cu un gust tare amar! Sărăcia e la ea acasă în orașul meu. Știu că oameni ca cele două femei bătrîne nu prea au vreo șansă să apuce anul acela de mare „fericire generală” – anul 2015 – cum am aflat după semnarea Tratatului de Aderare la UE; de fapt, nici eu nu am șanse să ajung pînă atunci. Rămîne speranța și, alături de speranță, starea aceasta în care trăim foarte mulți dintre noi, o situație dramatică, fără ieșire. Deocamdată… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!