Globalizarea țigăniei

Ștefan RADU

Plecat din țară pentru vreo zece zile, la întoarcere am citit, la grămadă, mai toate ziarele care mi-au căzut în mînă. Primele știri care mi-au atras atenția au fost cele despre o serie de conflicte cu unele comunități de romi. Poate le-aș fi ignorat dacă nu mi-ar fi rămas un gust amar din călătoria pe care tocmai am încheiat-o: peste tot pe unde am fost m-am lovit de cerșetori de pe meleagurile nostre. în piața Domului din Florența cîteva țigănci vînturau praful străzii cu fustele lor înflorate și se milogeau în italiană că le mor copiii de foame. La gîturile lor zornăiau salbele, iar din gurile rînjite străluceau caninii de aur. în toate piețele din Roma răzbăteau acorduri de scripcă sau acordeon făcîndu-mă să mă simt ca pe străzile de mahala din România. Indivizi cu mustăți negre și ochi pătrunzători, abia mijiți pe sub borurile largi ale pălăriilor negre fixau poșetele turistelor numai așa, „ca să-și țină mîna”… La hoteluri, după primul schimb de fraze cu recepționerii, urma o întrebare standard: „Sînteți chiar din România?!…”
în Italia am urmărit cîteva dezbateri televizate pe tema imigrației. Atît oamenii politici, cît și reprezentanți de marcă ai societății civile atrag atenția asupra pericolului pierderii identității naționale ca urmare a valului impresionant de africani, asiatici și est-europeni care au umplut străzile metropolelor. Un regizor din Milano prezenta extrem de plastic situația: „Există lucruri care nu pot fi amestecate. Oricît ați agita apa cu uleiul într-un pahar nu veți ajunge la o substanță unitară.” Vest-europenii caută o soluție democratică: pe de o parte, apărarea drepturilor omului, a libertăților individului, iar pe de altă parte există valorile comunității, tradițiile și ierarhiile locale. Este ciudat să constați că toate tonetele cu înghețată din Roma aparțin pachistanezilor și indienilor musulmani. Cum la fel de ciudat este să vezi doar turiști cumpărînd de la aceștia; localnicii preferă cofetăriile sau magazinele de cartier unde se prepară rețete tradiționale. Afacerea africanilor este să vîndă pe la colț de stradă genți de damă copiate după modele ale unor celebre case de modă. Dacă văd că ești dornic de un chiulipir, scot din buzunare și cîteva „rolexuri”… Nu-ți trebuie prea mult timp să înțelegi că mai bine nu ai de-a face cu ei…
Pleci de-acasă spre o țară precum Italia pentru a descoperi „parfumul local”, oameni și ținuturi noi, obiceiuri specifice. Te oprești surprins în splendida gară Termini din Roma, la ora 9 dimineața, și asculți – fără să vrei – dialoguri în cea mai neaoșă limbă română, bîrfe între cucoane care se îndreaptă către casele unde fac menaj, cîrcotind la adresa „broscarilor” care le-au angajat. La hotelul unde sînt cazat schimb cîteva vorbe cu majordomul, cu chelnerul și cu îngrijitoarea de pe hol, toți români de prin Muntenia. Evit să scot vreun sunet cînd trec pe lângă un grup de nomazi romi care se ceartă de la un hamburgher și îmi piere orice chef de a mai zăbovi la Fîntîna Trevi. Chiar și în vîrf de munte, la Perugia (un loc mai puțin călcat de turiști), pe scările celor trei impunătoare intrări ale Catedralei, sînt întîmpinat de rînjetul cerșetorilor bruneți plecați de pe meleagurile noastre. La întoarcere, m-am oprit la Graz, în Austria, pentru a mâ întîlni cu niște prieteni stabiliți acolo de vreo zece ani. Glumind trist, aceștia mi-au povestit că amici de-ai lor, austrieci, le-au mărturisit că ar vizita plaiurile carpatine, dar se tem de hoți, de romi și de alte asemenea „avuții naționale”. Prietenii mei i-au îndemnat să nu piardă ocazia: „Mergeți acum în România pentru că e cel mai sigur moment: mai toți hoții s-au mutat aici, la voi, în Occident.” Dincolo de umorul replicii, rămîne o realitate cruntă: cum este posibil ca toate aceste gunoaie care ne fac de rîs să treacă peste graniță? Ce fel de Poliție de Frontieră avem și cu ce se ocupă vameșii? Cine acordă licențe firmelor de trasport care se ocupă doar cu „exportul de infracționalitate”? De ce a trebuit să înghit întrebarea care mi s-a repetat, de fiecare dată, la recepție: „Sînteți chiar din România?…” mi-ar fi rămas un gust amar din călătoria pe care tocmai am încheiat-o:

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!