Bădia Iordache

Bădia Iordache nu mai este. A plecat în acest mai al anului de grație 2005, cînd nu împlinise, încă, 84 de ani. O vîrstă frumoasă, veți zice. Și eu gîndesc la fel: da, o vîrstă frumoasă. Vîrsta cu care a plecat Dincolo și Papa Ioan Paul al II-lea… Nu, nici prin gînd nu-mi trec astfel de comparații. Ar fi prea mult. Dar, aș vrea să cred că și bădia Iordache mă privește, acum, de undeva, cu îngăduință și chiar cu duioșie. Nu, n-o să-l mai văd decît în amintiri și, poate, în vise. Așa, înalt, subțirel, cu fața aceea numai zîmbet de bucurie, înnobilîndu-i trăsăturile frumoase, de urmaș al lui Decebal. Cînd l-am cunoscut? Nu, nu-mi amintesc cu exactitate. Dar eu cred că l-am cunoscut dintotdeauna. De fapt, cine nu l-a cunoscut pe Iordache Munteanu, acum, în ultimii ani, șeful veteranilor de război din Răcăciuni…? Eu știu că, de la cel mai bătrîn, pînă la copil. Așa era de iubit și apreciat în satul și comuna sa! Pe vremea ceapeului a fost ales să stea tot în fruntea oamenilor. în momente grele el a știut să-i ajute pe oameni nu numai cu un sfat. De cîte ori n-am scris eu despre el…! Toți spuneau că bădia Iordache e omul lui Dumnezeu. A venit Revoluția și am rămas aceiași prieteni. Am fost nu o dată la el, acasă. Lucra pămîntul singur – căci îi murise consoarta -, avea, în ogradă, un adevărat „sector” zootehnic: porci, dar mai ales păsări. Apoi, tot aici, a sădit pomi fructiferi, o adevărată livadă. „Să veniți pe la mine să mîncați mere și prune” – așa mă îndemna, la telefon, sau așa îmi spunea cînd, venit cu treburile veteranilor pe la Bacău, mă vizita. Și am fost nu o dată. Dar ce bucurie mare a trăit bădia Iordache după ce, cu eforturi numai de el știute, dar și cu sprijinul Primăriei și al unor oameni de mare suflet, precum colonelul Corneliu Chirieș, din Bacău, a inaugurat și sfințit Monumentul Eroilor din Răcăciuni? Sigur, am fost la acea manifestare, care mi-a rămas ca un reper luminos în suflet și am scris și l-am văzut pe bădia Iordache, parcă era alt om, fericirea nu și-o putea ascunde, căci îl năpădise în întreaga-i făptură. Anii treceau tot mai grabnic, dar, parcă, omul acesta plutea peste ei. Aceeași tinerețe, aceeași vigoare, același entuziasm tineresc. Acum vreo șase luni, cînd am vorbit la telefon, mi-a zis – pentru a cîta oară? – că tare-i supărat că aproape totul a intrat în paragină, mi-a vorbit, din nou, despre fosta vie din Răcăciuni și Parava, „m-a trimis” să văd cum livada de pe Dealul Șoimului, din Răcătău, a fost distrusă, domnule Verman, e bătaia-bătăii de joc ce se întîmplă, domnule, tot ce a fost bun s-a distrus, așa mi s-a plîns și acum vreo jumătate de an, cînd am stat de vorbă. După vreo lună i-am dat telefon și i-am spus că am scris, din nou, despre el, în Ziarul de Bacău, nu, nu văzuse articolul, dar vezi, domnule, cînd vii pe la Răcăciuni adu-mi și ziarul, așa m-a rugat, și mi-a mai spus că nu se prea simte bine cu sănătatea, dar are o nepoată, sau așa ceva, la București, și-l va ajuta să ajungă la niște doctori pe-acolo. Și timpul a trecut în continuare și n-am mai vorbit cu el. în schimb, am făcut rost de ziarul de care mă rugase și tot mi-am zis că trebuie să ajung la Răcăciuni să i-l dau. Și acum, deodată, am citit că a plecat. Iordache Munteanu – bărbatul acela înalt și suplu ca stejarul, cu trăsăturile acelea frumoase ale chipului, cu zîmbetul acela de părinte iubitor, omul acela care a trecut prin foc și gloanțe în Războiul al Doilea Mondial, nu mai este. Da, voi ajunge, într-o zi, neapărat la mormîntul lui și-i voi spune că, în memoria mea, n-a murit. (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!