Am fost pe val

Ovidiu PAULIUC

De mult nu s-au mai adunat la un loc atîtea bucurii în țara asta așa cum s-a întîmplat în ultimele vreo patru zile. Și toate astea, la scurt timp după ce am văzut reportaje pe la televizor în care francezii, luxemburghezii și alți bogați ai Europei ne întorc spatele și ne transmit clar că nu vor să împartă cu noi nimic din ce au agonisit. Dar iată că s-a brodit să apară la rampă cîțiva semeni de-ai noștri care ne-au mai spălat obrazul și au demonstrat că românul e doar prost văzut, dar nu și prost de-a binelea. Ca urmare, mulți dintre românii plecați pe continent probabil că nu s-au mai ferit să își decline naționalitatea, chit că bruneții noștri viermuiesc cu mîna întinsă prin metrourile pariziene sau pe bulevardele londoneze. Bunăoară, la festivalul de film de la Cannes, considerat de mulți drept cel mai prestigios din lume, mai bun decît Oscarul industrial al americanilor, românul nostru Cristi Puiu a intrat în elita strălucitoare cu un premiu valoros, pentru un film făcut cu bani strînși pe brînci.

Am mai avut bucuria succesului la Eurovision, acest Champions League al muzicii europene, unde locul trei se putea transforma lejer măcar în locul doi. Dar cum nu am găsit prea mulți prieteni care să ne voteze, în afara căpșunarilor din Spania și Portugalia, și a fierar-betoniștilor din Israel, a trebuit să ne mulțumim cu ideea că melodia interpretată de Luminița Anghel și Sistem a devenit deja un hit prin Europa, în timp ce primele două sînt încă în căutare de fani. De remarcat că românește s-a auzit la Kiev doar din partea băieților de la Zdod și Zdub, care la un moment dat au lăsat engleza cu accent rusesc și au rupt-o pe a noastră. Așa că ne-am bucurat de două ori, chiar dacă frații basarabeni au votat masiv și afectiv Ucraina și Rusia.

Duminica a fost însă de-a dreptul sublimă, cu vestea eliberării celor trei ziariști, care sînt sigur că a înfiorat tot românul, fie manelist, fie valutist, fie tractorist. Cît despre ziua de ieri, cînd cei trei au ieșit din avionul cu un cauciuc spart și au sărit în brațele părinților, stană de piatră să fi fost și să nu fi înghițit cu greu nodul din gît. Și m-am uitat cu admirație și la Băsescu, și chiar l-am crezut, în sfîrșit, că a muncit pentru eliberarea ostaticilor, și chiar m-am uitat cu admirație la cagulații care au coborît și ei din avionul de Irak, și la agenții de securitate care și-au riscat viața pentru că așa le scrie în cartea de muncă. Oricum, personal, cel mai mult acum, în afară că aș vrea să cîștig cele 130 de miliarde de la Loto, aș vrea să aflu absolut tot ce s-a întîmplat înainte, în timpul și după cele 55 de zile de captivitate din Irak ale celor trei ziariști.

Păcat însă că, dacă stai să te gîndești mai bine, nu prea mai există orizonturi pentru încă o bucurie de acest gen în viitorul apropiat. Ne întoarcem la Gigi Becali, la abonamentul la gaze și la orice, la debranșarea de la CET, la inundațiile, cutremurele și grindina noastră, la politicienii noștri și la umilințele la care ne supun europenii cînd vorbesc despre apropiata noastră integrare. Și asta, indiferent că s-a vorbit mult și bine zilele acestea la CNN sau Euronews și prin toate ziarele lumii. A fost plăcut zilele acestea, numai că, inevitabil, valul pe care ne-am aflat s-a spart la mal.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!