Cutuma – mijloc al educației rurale

* „ânțelepciunea s-a născut la sat”

Paradigma de mai sus se justifică dacă amintim că pentru primele comunități umane satul – acel vicus al antichității daco-romane -poate fi socotit embrionul dezvoltării societății rurale românești.
în context antic, medieval și modern satul a ocupat locul preponderent al comunităților umane, a cărui evoluție nu s-ar fi înregistrat dacă asupra sa nu s-ar fi răsfrînt, instinctual sau rațional, acel proces denumit, îndeobște, educație. Educația fiind acel fenomen fundamental de transmitere a experienței de viață acumulată de generațiile adulte și a culturii, către generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii personalității umane pentru viață și pentru integrarea lor în societate. Educația se realizează, de regulă, în familie, dar mai ales în cadru instituționalizat: școală, biserică, armată, asociații profesionale, sportive etc.
A educa, în sensul obișnuit al cuvîntului, însemnează a forma deprinderi de respectare a normelor de viață, a întări dorința fiecăruia de a se conduce bine, de a munci bine, de a dezvolta simțul datoriei și obligațiilor morale față de sine însuși și față de alții, în așa fel încît cel educat să se poată integra în mod firesc în societate. Această modalitate de a educa a început pe o anumită treaptă a societății și a fost reglementată prin dispoziții legale ori tacite: legi, regulamente, tradiții, obiceiuri etc.
Procesul educativ urmărește, așadar, formarea personalității umane și se realizează la niveluri și zone diferite, în funcție de obiceiurile și obiectivele propuse: morală, estetică, profesională, sexuală, fizică, sanitară etc. Factorii care contribuie la realizarea educației pot fi: literatura, mass-media, opinia publică, arta, cinematografia etc., cu specificul fiecărui gen de educație.
Unul dintre mijloacele frecvent folosite din antichitate, evul mediu, epoca modernă și chiar contemporană, privind educația mai ales în lumea rurală, deși a fost puțin mediatizat, a fost cutuma (sau obiceiul pămîntului); înțelegîndu-se prin cutumă norma de drept consfințită printr-o practică îndelungată cunoscută juridicește și prin denumirea de consuetudine sau obiceiu, care a reprezentat – pentru mult timp în viața satului românesc – un factor de bază al raporturilor sociale. Obiceiul neînsemnînd altceva decît deprinderea individuală sau colectivă obținută prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni, felul particular de a se purta sau de a face ceva, obișnuința, tradiția, rînduiala unor astfel de acțiuni.
Așa-numita „lege nescrisă” cu caracter jurisdicțional statornicită prin tradiție, denumită în Evul Mediu românesc „cutumă” sau „obiceiul pămîntului”, a constituit mult timp principala formă de educație rurală. Și astăzi astfel de cutume sînt folosite pînă și în Parlamentul României în stabilirea unor regulamente de funcționare a Camerelor (Senat, Deputați), fie în legătură cu efectuarea votului secret în alegerea unor lideri, fie în alte împrejurări. De aceea, cutumele pot avea uneori un caracter benefic, ateori malefic, depinzînd de contextul în care se produc și de scopurile urmărite.
Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae” amintind despre cutumele, obiceiurile țăranilor moldoveni afirmă că „… dintre toți lucrătorii de pămînt, cîți sînt în lume, cei mai nenorociți sînt țăranii moldoveni, dacă bogăția roadelor pămîntului nu i-ar scoate din sărăcie oarecum fără voia lor (…); sînt foarte leneși, silnici la muncă, ară puțin, seamănă puțin, dar recoltează mult. Nu se îngrijesc să aibă atît cît ar putea dobîndi cu muncile lor, ci se mulțumesc să-și pună în hambar doar atît cît le ajunge de hrană pentru un an, sau cum zic ei de obicei (aspect cutumiar – n.n), pînă la pîinea cea nouă…”. Și în cazurile unor obligații stabilite față de domni, boieri și mănăstiri, în baza cutumelor folosite din generații în generații țăranii moldoveni exceptau unele biruri prevalîndu-se de așa-zisul <>”. Cantemir ne mai spune că țăranii din așa-zisele „republici”: Cîmpulung (Suceava), Vrancea, Ținutul Putnei și Tigheciul dinȚinutul Fălciului, în baza dreptului cutumiar – obiceiului pămîntului – nu respectă obligațiile statornicite prin dispoziții date de sus; ei „plătesc un bir anual, nu cît vrea domnul, ci cît făgăduiseră ei domnului mai înainte și această învoială o reînnoiesc prin trimișii lor, ori de cîte ori Moldova capătă un domn nou. Dacă domnul ar vrea să se poarte mai aspru cu ei și să le impună poveri noi, nu stau mult la tocmeală, ci refuzînd cu totul birul se retrag în văgăunile munților, de aceea, niciodată domnitorii nu le cer mai mult decît trebuie”.
Iată cum, deci, cutuma perpetuată conștientiza un anume mod de comportare ce era favorabil țăranilor din acele zone și care, implicit, contribuia la un gen de educație „suis generis” pentru viața rurală medievală. Astfel de forme autarhice s-au menținut pînă tîrziu și în epoca modernă, iar cutume se mai folosesc, pe alocuri, și astăzi.
în baza așa-zisului „drept cutumiar” și a cutumei în general, în Maramureș, pe Valea Izei, funcționează și în zilele noastre „Sfatul Oamenilor buni și bătrîni”, care reglementează și monitorizează ca o adevărată autoritate locală treburile obștei ale unor comunități sătești. Repetarea unui astfel de fenomen, adaptat condițiilor de azi, pare a se profila și la Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Apelor, unde ministrul Gh. Flutur (liberal) a cooptat drept consilier un țăran (pe d-l Matei Barbu) din Lunguieți-Dîmbovița, cu care se confezează și consiliază și care a început să lucreze, alături de Vasile Lupu, la reformularea Legii Fondului Funciar (nr.18/1991 și 10/2000) pe baza aplicării principiului liberal „restitutio in integru”.
în baza cutumelor din viața rurală s-au organizat și au funcționat, de-a lungul timpului, cu caracter educativ, șezătorile sătești, adunările de clasă, adunările sătești, unde tineretul învață de la adulți diferite meșteșuguri, își însușesc îndemînări practice, modul de a fi lucrat corect și de calitate, ascultau în baza acelorași cutume – obiceiuri, povestiri, poezii, cîntece, jocuri tradiționale pe care le moșteneau și le transmiteau mai departe, purificînd folclorul național.
Putem conchide, așadar, că factorul cutumiar a fost și mai continuă a fi un liant între generații, de natură să fi revirimentat educația în viața rurală, să fi contribuit la dezvoltarea și consolidarea familiilor de țărani, a raporturilor intra și extra sătești și întărirea spiritului proprietății private aducătoare de progres și bunăstare. Cutuma a făcut, și face încă parte, din educația și viața țăranului român, reprezentînd un factor nemijlocit din evoluția sinuoasă a acestuia. (prof.dr. Jean CIUTĂ)r (Senat, Deputați), fie în legăt

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!