Punctul pe „i”

Conotații negative și retorică rigidă

* Post-modernismul pe înțelesul lui Daniel Corbu * Nedumeriri conceptuale și unele temeiuri pentru o poetică a post-modernismului (2)

Cine sînt părinții fondatori ai unui curent (post-modernismul) care critică tocmai originea sa (modernismul)?. Din cîte cunosc, post-moderniștii își refuză o origine unică anume, tocmai ca urmare a faptului că modernismul a fost (și este) criticat din toate direcțiile, din toate părțile (planetei Terra) și chiar din toate timpurile moderne. Ideea de bază a post-modernismului este de a face posibilă înțelegerea unei economii neaxate pe producerea de bunuri fizice, materiale, ci pe servicii nemateriale. Pentru a face o astfel de trecere de la industrialism la post-industrialism este nevoie de un eșafodaj ideologic nou, la fel de plurivalent și colorat ca și realitățile post-capitalismului în devenirea sa globală. Se poate afirma că pentru subminarea bazelor modernismului lucrează, actualmente, sute de mii de artiști, literați, ideologi, istorici, economiști, politologi, tehnologi, strategi militari, diplomați etc.
În concepția lui Daniel Corbu post-modernismul are mai multe rădăcini, dar fiecare dintre ele este considerată „rădăcina”. Astfel, părintele post-modernismului este, în opinia lui Daniel Corbu, filosoful german Heidegger, dacă identificăm conceptul de „rădăcină” cu cel de „părinte” („origine”). Corbu scrie că „se susține ideea noastră (un plural fals, folosit de moderni pentru a mima democrația, pluralismul și… modestia – n.a.) că post-modernismul are rădăcină în „Sein und Zeit”, unde Heidegger vorbește despre necesitatea unei <>, adică a gîndirii care suprapune ființa peste prezență”. Las deoparte confuzia antologică dintre ontologie și antologie a autorului ieșean și mă refer aici la faptul că se avansează ideea unei singure rădăcini și nu a unei multitudini de surse, origini, rădăcini, geneze, poziții, atitudini sau concepții care au contribuit, toate împreună, la conturarea post-modernismului (încă insuficientă, așa cum bine subliniază și D.C.). Așadar, spre deosebire de modernism, unde fiecare curent de gîndire, „știință”, ideologie etc. avea cîte un tătic (marxismul s-a remarcat deja ca un curent de natură post-modernă avînd, inițial, doi tătici, apoi din ce mai mulți părinți…), post-modernismul nu are inițiatori unici, fondatori, șefi de școală, părinți, copii etc. „Rădăcina” heideggeriană poate fi considerată ca o viziune de tip post-modern, alături de cea a radicalilor (de stînga și de dreapta) americani, de filosofii francezi (Derrida, Lyotard) sau americani (Rorty), precum și de o pleiadă de gînditori greu de memorat, listat, analizat, dar ea (viziunea heideggerinană) nu poate fi considerată, cred eu, ca fiind chiar „rădăcina” post-modernismului ci, cel mult, una dintre rădăcini. (Apropo de origini: era de așteptat ca printre precursorii literari ai post-modernismului să fie amintit, de către D.C., și dadaismul, curent literar avangardist de natură post-modernă). În schimb, D.C. mai conturează un precursor (unic) în ironicul Flaubert (1880): „Personal, cred că de la această carte a lui Flaubert a pornit gestica post-modernistă, la care s-au adăugat mai tîrziu (de regulă, o temporală se cuprinde între virgule – n.a.) nuanțele anarhice…” Pînă aici ni se aduc la cunoștință o „rădăcină” (Heidegger) și o „pornire” (Flaubert). Marx nu apare nici ca gînditor post-modern (avant la lettre), nici ca precursor al criticii istoriei ontologiei, calitate oferită (doar) lui Heidegger. Termenul de post-modern apăruse cu 14 ani înaintea morții lui Marx, dar referința era la artele plastice, nu la ideologie în general. Oricum, critica capitalismului industrial începuse vijelios, dar aplicarea gîndirii marxiste (care viza, în esență, înlocuirea capitalismului (modernismului / industrialismului cu altceva) s-a făcut, în mod real și durabil, în SUA, gînditorii americani teoretizînd un fapt aproape împlinit: înlăturarea capitalismului industrial modern.
Desigur, contracararea post-modernismului de către autori provenind de pe mioriticile meleaguri este hilară și tardivă: noua economie este o realitate globală, zvîcnirile post-moderniste ale unor poeți și literați fiind, de fapt, ecouri și mimetisme ale unor culturi care evoluează deja la alți parametri. Poetica post-modernă actuală din spațiul românesc (Basarabia inclusă) este cel mult un semnal de raliere al poeților noștri la alt mod de gîndire decît cel (încă) dominant (pe la noi). Atît. În acest context, conotațiile negative pe care le insinuează Daniel Corbu apar ca nostalgii după retorica rigidă și lipsită de fantezii a literaturii și logicii moderne. (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!