Jurnalul unui outsider

Rostul școlii (II)

Ioan Neacșu

Școala nu mai este, în societatea actuală, un templu spre
care elevii și părinții să privească respectuoși. Ea este concepută
din ce în ce mai mult, de către toți actorii implicați în procesul
educațional pragmatic, drept parte a unei strategii de integrare a
individului în comunitate, spre binele lui, dar și spre binele celorlalți.
În aceste condiții apare ca obligatorie dezvoltarea asociativității,
atît ca mijloc de educare a capacității de integrare, cît și ca formă
de organizare a elevilor, părinților și profesorilor în scopul derulării
unor proiecte în parteneriat public/privat. Din păcate, acest proces
este frînat de factorii de decizie, mai ales de directori, dar și de
inspectori, sau de așa-zișii lideri de sindicat, care nu sînt interesați să împartă decizia cu nimeni. Există, evident, prezumția de vizare a
unor cîștiguri ilicite, deoarece o confuzie instituțională duce la o
confuzie contabilă și de aici pînă la însușirea ilicită a unor bunuri
sau valori nu este decît un pas.
În multe școli, mai ales în Transilvania, locul vechilor comitete
ale părinților a fost luat de asociații ale părinților elevilor dintr-o
anumită școală. Aceste asociații sînt persoane juridice, ele au cod
fiscal și cont bancar, ele pot primi, conform legii, finanțări atît de la
eventualii sponsori din comunitatea locală,cît și de la consiliile
locale, sau de la organizațiile europene. Există chiar o cerință a
organizațiilor europene, ca programele finanțate să fie derulate în
parteneriat public-privat. Programul „1% din impozit pentru ONG-
uri” ar fi adus sume substanțiale cu care se puteau derula proiecte
importante, dacă aceste ONG-uri ar fi existat. De ce nu se fac? Eu
cred că sînt peste zece ani de cînd cer acest lucru la liceul meu,
dar vorbesc în zadar. Cine se opune? Evident, cine are de pierdut
de pe urma unui asemenea proiect: în primul rînd directorii de școli.
Ei doresc, în bună tradiție comunistă, să controleze tot ce mișcă în
școală. O inițiativă a unui profesor, oricît de măruntă, dacă nu-i
controlată de director este dezavuată. Am încercat să înțeleg de
ce se întîmplă așa. Pe lîngă faptul că acest comportament este
caracteristic mai ales celor care au avut funcții de decizie înainte
de 1989, ei își pun încă două întrebări: ce se poate cîștiga, material
vorbind, de pe urma unui proiect, dar și ce se poate cîștiga atît ca
experiență managerială, cît și ca stimă. Profesorii care derulează
proiecte devin, pentru viitor, niște concurenți la „funcție”! Părinții
care ar conduce un ONG al lor și ar participa, din această poziție, la
luarea unor decizii, ar putea deveni incomozi atunci cînd este vorba de cheltuit banii asociației.
Dar și elevii ar trebui să se organizeze în asociații
neguvernamentale. Cu cît mai multe asemenea asociații, cu atît
mai bine! Partidul comunist a avut grijă să facă educație comunistă
prin organizații de pionieri și de u.t.c. bine puse la punct și mai ales
bine finanțate. Ele răspundeau unei comenzi politice, profesorii
care le îndrumau erau doar executanți. Deși acum educația ridică
mult mai multe probleme, ne ferim cît putem de realizarea unor
structuri organizaționale care să preia activitatea extrașcolară a
elevilor. Cluburi și cenacluri, societăți corale, societăți culturale sau
de protecție a mediului, de turism etc. etc. ar trebui să fie cu sutele.
În Bacău sînt cîteva: „Inter-Mediu” al doamnei profesoare Cristina
Ichimaș, „Veniți cu noi” de la Colegiul Ferdinand, celebrul Club de
Debate de la Buhuși, Societatea Culturală a Elevilor și Profesorilor
din Liceul „Mihai Eminescu”, dar le numeri pe degete și trăiesc doar
datorită entuziasmului unor profesori și al unor elevi, căci nu-s
sprijinite; finanțarea, cînd apare, este jenantă, membrii lor au tot
timpul sentimentul că fac ceva ilegal. De exemplu, societatea
culturală „Mihai Eminescu”, în al zecelea an de existență, nu numai
că nu a fost ajutată – prin cooperare – de conducerea liceului în
acest an, dar a fost chiar sabotată în cele cîteva proiecte pe care
le-a derulat. Elevii și profesorii implicați în proiecte și-au făcut, spre
onoarea lor, treaba și, cu toate reproșurile, chiar interdicțiile dictate
de cele două directoare, au obținut rezultate bune. Un proiect de
acum patru ani, „Forum-ul ONG-urilor școlare”, derulat la Valea
Budului, care s-a bucurat de un mare succes, a murit în anul
următor, deoarece a fost mereu amînat de Inspectorul Școlar
General, dușman al organizării ONG-urilor școlare. Nu-i de mirare
că și directorii se uită urît la aceste organizații. Și totuși, profesorii cu
inițiativă, care vor să deruleze proiecte ambițioase cu parteneri din
toată Europa, ar trebui să treacă peste piedicile puse de directori și
să înființeze cît mai multe ONG-uri școlare. Casa Corpului Didactic
ar putea oferi consultanță în acest sens; poate ar fi oportun un curs
de inițiere în aspectele juridice, contabile și manageriale pe care le
implică un asemenea proiect.
Asociativitatea, ca mod de existență a societății civile, trebuie
învățată în școală. Existența unor asemenea organizații nu are
doar un rol pragmatic, ci este și educativă. Chiar educatorii ar trebui
să renunțe la sindicatele create acum cincisprezece ani, cînd o
organizație sindicală „liberă” ni se părea o culme a libertății de
asociere deoarece dascălii nu sînt „clasă muncitoare”. Educatorii,
ca și medicii, juriștii, artiștii trebuie să-și facă propriile structuri
organizaționale care să le apere drepturile, inclusiv drepturile
sindicale, dar ținînd cont de specificul creativ al activității lor. Atunci
cînd domnul Ion Caramitru a inițiat UNITER au fost sute de voci
care au strigat împotrivă, dar acum vedem în organizația artiștilor
un model. Medicii sînt organizați într-o Cameră Federativă, care
adună specialiști din toate domeniile medicinii. Dacă dascălii ar
revitaliza Societățile de Științe, cu un statut care să cuprindă și
capitole referitoare la drepturile lor, inclusiv cele sindicale, apoi
aceste societăți ar forma, asemenea medicilor, o structură
federativă, am scăpa de sindicate și de Codul Muncii, am înțelege
că specificul și importanța activității dascălilor trebuie să le confere
un statut deosebit.
Rezumînd, trebuie să constat că problema numărul unu a
școlii este acum nu compatibilitatea cu Europa, ci mutarea
accentului pe educație. Cît privește instrucția, este necesară o
revenire la caracterul sistematic al predării, dacă nu vrem să
atingem gradul de incompetență al multor sisteme de învățămînt
occidentale. A treia problemă pe care eu o văd ca fiind prioritară în
școala românească este dezvoltarea gradului de asociativitate, atît
la părinți, cît și la elevi și profesori. Aceste trei direcții fundamentale
ar trebui puse în discuția unui Forum Național al Educației,
deoarece școala este – nu-i așa ? – prioritate națională! Fie ca acest
sfîrșit de an școlar să ne facă mai înțelepți, iar anul școlar viitor să
devină cu adevărat un nou început.zaționale care să preia activitatea extrașcolară a
elevilor. Cluburi și cenacluri, soci

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!