„Bombiștii” de la Baza Aeriană

Mă uit la cei doi puști subțiri ca țîrul și aproape că nu-mi vine să-i iau în serios. Unul blod nordic, cu sprîncenele aproape albe, care contrastează puternic cu fața bronzată. Celălalt, un brunet, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc și aliură de licean care zbîrnîie să meargă diseară la discotecă. Nimic din modul în care arată nu mă determină să cred că sînt oamenii care înarmează avioanele cu tot felul de arme mai mult sau mai puțin sofisticate. Nici măcar uniforma militară nu-mi mai inspiră încredere și mă uit cu coada ochiului către ei ca să mă conving că nu-i o glumă. E suficientă însă o privire către cei trei ofițeri care-i însoțeau pe cei doi tineri ca să realizez că-i am în față chiar pe cei cu care dorisem să stau de vorbă. Sînt destul de crispați și rigizi, nu neapărat din cauza prezenței colegilor lor, cît mai ales pentru că vor sta de vorbă cu un ziarist. ânțeleg că este o premieră, nimeni pînă acum nu a mai făcut demersurile necesare pentru a sta de vorbă cu armurierii. Sau, altfel spus, specialiștii în armament de la Baza Aeriană. Locotenentul Ciprian Teletin este șeful armurierilor și are 27 de ani, iar subalternul lui, cu un an mai tînăr, Bogdan Simionică este maistru militar. Ei sînt printre puținii oameni care în cazul unui antrenament cu muniție reală, înarmează avioanele și dau ultimul „ok” înainte de decolarea lor către țintele din poligonul de la Mălina. în unitate, printre colegi sînt porecliți, mai sugestiv de atît nici că se putea, „bombiștii”.

„E o meserie la fel ca oricare alta”

Mă încearcă un sentiment de neliniște la gîndul că nu voi reuși să-i abordez, iar temerea mea avea să se confirme peste puțin timp. Tinerii, amîndoi reținuți, au rîs la glume dar m-au privit ciudat cînd i-am abordat în privința riscurilor pe care le presupune meseria lor. Li se pare firesc ceea ce fac, chiar dacă sînt conștienți că meseria lor nu este chiar una obișnuită. „Riscurile provin din necunoaștere, iar la noi nu se prea pune problema. Noi nu ne putem permite să greșim. La fel ca și piloții, în meseria noastră nu poți să greșești decît o singură dată”, mi-au recitat amîndoi pînă la finalul întrevederii. Nici lipsiți de modestie, dar nici încrezuți, Teletin și Simionescu au spus că au făcut suficientă carte și apoi parctică, încît să nu li se mai pară deosebit că mînuiesc tot felul de bombe și de proiectile. Și să nu li se mai pară riscant ceea ce fac. La un moment dat i-am bănuit că așa fuseseră învățați să spună. Mai tîrziu am înțeles că într-adevăr așa simțeau ei în realitate și că nici unul dintre șefi nu le făcuseră „‘pregătirea” mai înainte de a sta de vorbă cu noi. Sau nu în privința asta. Deși spun că meseria lor nu este riscantă, sau nu mult mai riscantă ca altele, nu înseamnă că nu încearcă să-i protejeze pe cei dragi. Ambii sînt necăsătoriți și familile știu despre meseria lor atît cît trebuie, nici prea mult nici, prea puțin. „Știu că sîntem specialiști în armament, dar nu știu exact ce facem noi. E mai bine așa. Oricum, mama a înțeles că e riscant, de fiecare dată cînd ne vedem are grijă să-mi atragă atenția să fiu precaut. Sigur că sînt emoții de fiecare dată cînd avem o misiune, pentru că sîntem conștienți că reușita misiunii ni se datorează în mare parte și nouă, dar nici unul dintre noi nu are timp să se gîndească în acele momente la altceva decît la modul în care trebuie să-și facă munca cît mai bine”, ne-a spus locotentul Teletin.

Nu se apropie nimeni de ei pe o rază de cîteva sute de metri

Și Teletin și Simionescu spun că o conjunctură i-a adus în lumea muniției de mare calibru. Ambii și-au dorit să lucreze în aviație, dar la vremea cînd au făcut ei școala asta era singura specialitate scoasă la concurs. „Asta a fost la început. Dar apoi ne-a plăcut. Asta este o meserie în care în mod categoric nu ai ce să cauți dacă nu-ți place. Dacă ar fi s-o luăm de la capăt tot asta ne-am alege fără ezitare. Sigur că dacă s-ar pune problema ca armamentul să nu fie o specialitate cred că aș alege marina, pentru că îmi place să călătoresc”, a spus și Simionescu. La fel ca subalternul său, Teletin a precizat că și el s-ar orienta către infromatică, dar doar în condițiile în care n-ar putea opta pentru această specialitate. în rest, spun că se împacă bine cu colegii, doar că atunci cînd încep ei să lucreze, pe lîngă avioane nu mai prea rămîne nimeni. „Nouă ne spun „bombiști”. Cînd vine rîndul nostru să ne ocupăm de înarmarea avionului dispare din jur cam toată lumea, pentru că ceilalți nu știu care sînt măsurile de siguranță. Și este cel mai bine așa. Rămînem noi între noi și fiecare știe ce are de făcut. Dacă ar fi să ne referim la gradul de risc, există o oarecare similitudine cu geniștii, cei care detonează armamentul neexplodat. Sigur că sîntem importanți pentru că lucrăm la aviația militară și noi armăm avioanele. Dar nu sîntem cei mai importanți”, a încheiat, dezarmant, locotenentul Teletin. Ambii lucrează de cîțiva ani ca armurieri și spun că niciodată nu au fost incidente. Ei spun că nivelul lor de pregătire a ajuns la acel nivel în care lucrează firesc cu bombele sau rachetele. Cel mai bine se vede acest lucru după relația de încredere deplină pe care o au cu piloții. Armurierii sînt ultimii specialiști care își dau acordul pentru plecarea la drum a piloților cu două, trei bombe sub aripi. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!