Spre o nouă ordine mondială?

„Este mai ușor să dorești pacea decît să-i pui temeliile”.
(Henry Kissinger)

Pornind de la această înțeleaptă cugetare, oamenii politici, istoricii, politologii din majoritatea statelor lumii susțin tot mai ferm în demersurile lor necesitatea abordării susținute, în cadrul sesiunilor extraordinare ale ONU, a modului cum se va pune în practică problema securității la nivel planetar, acum, la început de secol XXI.
Istoria, în special cea a secolului XX, demonstrează extrema dificultate a menținerii păcii în orice colț al planetei, inclusiv în regiunile renumite ca fiind cele mai „civilizate”. Prăbușirea „turnului Babel leninisto-stalinist” a rupt echilibrul planetar, scoțînd din joc unul din polii confruntării Est-Vest, și anume Rusia, care după acerba competiție tehnologică în domeniul înarmării, declanșată de fostul președinte al SUA, Ronald Reagan, și-a recunoscut înfrîngerea în Războiul Rece și în care SUA devenise principalul și singurul adversar de temut.
De fapt, secolul XX a fost al Statelor Unite. La sfîrșitul secolului XIX, America era încă o țară în curs de dezvoltare, cu certitudine una deja peste măsură de puternică, hipnozată de un viitor mesianic și care nu-și dorea să-și păstreze din trecut decît mitul fondator al democrației. La începutul primului război mondial (1914), America îndeplinea deja condițiile pentru înlocuirea în plan economic a Marii Britanii, iar după război dolarul detronează lira sterlină, a cărei agonie a fost fără sfîrșit. După 1945, Statele Unite s-au impus ca primă putere economică și militară a planetei. Din această perspectivă, ele au trebuit să opună o înverșunată rezistență concurenței Uniunii Sovietice ceva mai mult de patru decenii. Dar URSS-ul s-a dezmembrat, iar Europa – scăpată de lanțurile sale – își întorcea fața spre America, poate din obișnuință, poate din atracți, sau poate dintr-o anumită teamă față de un viitor incert. Dominînd Orientul Mijlociu – fiind „cheie de boltă” în Asia – bancnota de culoare verde rămînînd unica referință, supremația SUA pare de necontestat iar voința, ambiția de a impune democrația după modelul ei, de nestăvilit.
Se va prelungi, oare, această situație și în secolul XXI? Trăim, în aceste momente, apogeul Statelor Unite și, în consecință, începuturile refluxurilor. Nu mai surprinde faptul că dezbaterea s-a mutat și dincolo de Atlantic. Există o serie de istorici și politologi care argumentează că SUA alcătuiesc o națiune indispensabilă, un lider de necontestat al planetei, care va modela lumea viitorului. Există însă și contestatari care anunță declinul, precum Paul Kennedy sau Emmanuel Todd și care prin lucrările lor demonstrează teoria rolului de unic jandarm al lumii pe care și l-a asumat o Americă încrezătoare în destinul ei imperial.
Dar de unde să vină provocarea pentru cea mai puternică și mai bogată comunitate umană a planetei, cea americană? în perioada ce va urma,Europa, cuprinsă de febra unificării, va avea de-a face cu sine însăși și cu vecinii ei care se vor opune, ori nu, noii constituții europene. Ne putem imagina că noua monedă europeană va concura, nu într-un viitor îndepărtat, în modul cel mai serios cu putință, dolarul, punîndu-se astfel capăt hegemoniei sale. Ne putem imagina că peste vreo douăzeci, sau trezeci de ani vom avea de-a face cu o Rusie sau o Algerie prospere. Ele sînt chiar și probabile, ca atîtea alte noi posibilități. De asemenea, America Latină se redresează, deși spațiul său vast, a cărui populație rămîne răzleață, pare destinat să rămînă vreme îndelungată pe orbita nord-americană și la periferia istoriei, de unde nu a ieșit pe tot parcursul secolului XX. Rămîne Asia, unde densitatea populației e mai mult decît dublă (și proporția tinde să crească) și unde după convertirea Japoniei, imediat după Hiroshima și Nagasaki, după avîntul economic ai faimoșilor dragoni și al celor care i-au urmărit îndeaproape, China s-a trezit. Chiar dacă prezicerea faimosului Napoleon, potrivit căreia atunci „cînd China se va trezi, lumea se va cutremura”, nu s-a adeverit încă, lumea observă ascensiunea Asiei renăscute și își pune întrebări. Todd ajunge la concluzia „inutilității Americii”, deoarece într-o lume democratică în ansamblu nu mai este necesară o superputere militară pentru garantarea libertății, SUA devenind o democrație ca multe altele. El se întreabă: „Cum își vor menține SUA echilibrul interior și bunăstarea dacă restul lumii, transformată de democrația liberală și de controlul demografic, se va dispensa de ele printr-o dezvoltare economică la rîndu-i autosuficientă?” Răspunsul, spune el, este că „America este obligată să se transforme într-un centru imperial, să își modifice configurarea socio-internă trecînd de la democrație la oligarhie”. Todd consideră că SUA nu au altă justificare pentru dominarea imperială a lumii decît inventînd și întreținînd unele mituri tutelare, precum cel al terorismului universal cu ale sale „axe ale răului”. Cu toate acestea, ascensiunea în forță a euro are ca efect stimularea capacității productive a Americii, a exporturilor ei, iar controlul american al resurselor petroliere majore ale lumii impune în modul cel mai clar posibil dirijarea divizată a puterilor, în eventualitatea unei unificări a acestora în contestarea destinului imperial al SUA. Dirijarea politicii globale avînd la bază mitul terorismului este oarecum justificată atîta timp cît terorismul există și eliminarea lui înseamnă un drum prea lung și prea costisitor. America, acest colos atît de abil în acțiunile sale, va impune cu timpul un alt tip de imperiu, cu totul diferit decît cele consemnate pînă acum în istoria umanității. Pînă atunci, „militarismul demonstrativ” actual este singurul răspuns al SUA că pot asigura – dacă nu pacea planetară, măcar o stabilitate socială de durată bazată pe creștere economică, pe libertatea individuală și pe dreptate.

Romulus Dan BUSNEA iar voința, ambiția de a impune democrația după mod

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!