Cuvinte de suflet

Rostirea gîndurilor

E miercuri și e 15 iunie. Astăzi se împlinesc 116 ani de cînd poetul – nepereche a plecat dintre noi, pornind spre Eternitate. Domnul Eminescu a părăsit această lume, dar a rămas pentru vecie cu noi. Spiritul lui e la fel de viu în inimile noastre, ca și în conștiința noastră națională, ca și în clipa cea dintîi a Nemuririi. Și tot astfel va rămîne pînă în clipa din veac. Mă trezesc cu gîndul la El și-i privesc chipul imortalizat în statueta din alabastru ce străjuie, de vreo trei decenii, volumele de exegeză ce i-au fost consacrate de cercetătorii și criticii eminescologi ai țării, apărute de-a lungul anilor la „Junimea” ieșeană, tipărite la cea care a fost cîndva imprimeria „Bacovia” și poposite în biblioteca-mi personală. Mă-nchin amintirii Poetului, aprind o lumînare și rostesc, cu glasul sufletului, o rugăciune pentru odihna Sa veșnică. Apoi, mîinile-mi caută spre raftul pe care a poposit nu de mult un volum drag mie, tipărit pe la începutul veacului trecut – „La gura sobei”, cu povestiri și gînduri pritocite de Al. Vlahuță și consacrat memoriei Timpului cu oameni de seamă ai acestei țări de basm. E, între paginile cărții acesteia, un text care-mi dă cele mai mari emoții. Citesc:

Cuviință

„Frumoasă vieață trăește Eminescu de cînd a plecat dintre noi. Lupta gîndurilor lui, așa de ostășește îmbrăcate, de-atunci a luat un caracter hotărît vitejesc, – de-atunci biruințile, de-atunci adevăratele cuceriri. S’ar părea că legăturile pămîntești țineau la strâmtoare oștirea asta nevăzută care se mistuia în fierberea nerăbdării, în mici lupte de apărare, și numai ruperea acelor legături, a putut-o scoate și desfășura în cîmp deschis, pentru marea bătălie, pentru singura bătălie în care Dreptatea e pururea biruitoare.
Nu știu ce va fi zicând sufletul, înseninat acum, al celui care a fost unul din cei mai buni și mai nenorociți oameni de pe pămînt, nu știu cum o fi privind el de-acolo, din veșnicia lui, felul cum îl înțelegem noi și cum ne ‘nchinăm la altarul gloriei lui. Poate că unele scormoniri indiscrete prin hărtiuțile lui, pe cari, luat cu zorul cum a fost, nu le-a putut arde înainte de a pleca, poate că unele strigăte și manifestări prea zgomotoase de-ale noastre – lui, care-a fost un om atât de sfiicios și de tăcut – nu i-or fi făcând o așa mare plăcere. âmi închipuiu însă, că un sentiment de iubire curată și adâncă până la evlavie trebuie să fie, oricînd și oriunde, bine primit. în cer mai ales trebue să fie bine primit. Acolo nu se pot înălța decât cele adevărate. Minciunile cad la pămînt – ale pămîntului fiind.
Și cum nu poate fi decât adevărat cultul pe care-l avem noi pentru marele poet, cum nu poate fi decât profund sincer sentimentul nostru de admirație și de recunoștință pentru frumosul, pentru dumnezeescul dar pe care ni l’a adus el și care nu se va mai lua dela noi – cred că sărbătoarea aceasta înălțătoare, care strânge toate gîndurile noastre împrejurul unui singur nume, și ne înfrățește astfel pe toți – va fi pentru el, pentru sufletul lui, care-a plecat rănit dintre noi, o dulce împăcare.
Se știe cât de mult și-a iubit neamul copilul acesta genial, așa de blând și de duios, – neamul românesc de pretutindeni, care, prin glasul lui, și-a spus durerile-i seculare. Alesul Neamului! Limpede și proaspăt sună cântecul lui – curat ca și vieața din care izvora.
Nimeni n’a vorbit ca el gândurilor noastre. Și dacă sufletele, cari-au trecut în Eternitate, mai privesc din lumea lor la cele ce se petrec pe pământ – sufletul lui Eminescu trebue să se simtă cu adevărat fericit, cînd vede ce holde bogate s’au râdicat acolo unde-a spart el țelina ș’a sămănat sămânța cea bună. Sunt douăzeci de ani de când a închis ochii – știm în ce loc și ‘n ce împrejurări cumplite – cel mai mare poet, cel mai nobil reprezentant al neamului nostru. Au trecut atâtea valuri în vremea asta peste noi. Am avut zguduiri politice, economice, sociale, atâtea ș’atâtea bântuiri cari ne făceau de multe ori să credem că mergem îndărăt, în întuneric, la pieire. Și iată că prin vălmășagul și gălăgia zbuciumatei noastre vieți, un glas, un singur glas, tot mai mult se deslușia, tot mai de aproape și mai cald vorbia inimilor noastre înăsprite, și cum îl ascultam, și de ce-l ascultam, tot mai buni ne simțiam, și mai uniți, și mai cu dragoste unii de alții. Ce mare, ce sfânt lucru e acesta! Un om, un semen al tău, care poate veni în orice moment, în orice loc și la orice cumpănă te-ai afla, să se așeze lîngă tine, să-ți vorbească, să-ți aducă o mângâiere ș’un sfat bun, – un om care și peste sute de ani apare din adâncul vremii, în mijlocul fraților lui, și-i chiamă la luptă, și-i duce la biruință – erou nevăzut și invulnerabil, ca’n războaele din basme – un asemenea om este cea mai înaltă cinste, cel mai mare noroc și cel mai strălucit dar pe care-l poate dobândi un popor – și darul acesta scump ni l’a hărăzit Dumnezeu nouă în Eminescu! Divinul nostru Eminescu! Cine-a mai vorbit ca el bietului suflet românesc? Și câte veacuri, câte rânduri de generații au să-l mai asculte de-aici încolo, cu aceeași proaspătă înfiorare, pe care-o dă cuvântul pururea nou al celui ales!
Cine-a stăpânit mai statornic, și din ce în ce mai cu putere, sufletele noastre în acești douăzeci de ani în urmă? Mulți ne vorbesc, și ne spun multe. Dar pe cine-l ascultăm noi, mai cu drag decât pe Eminescu? El singur vorbește tuturora, tinerimea îl divinizează; și-i foarte frumos aceasta. începem și noi s’avem cultul eroilor noștri. Nici nu se poate un semn mai bun și mai deslușit că mergem înainte.
Aș avea de adaos un cuvînt, la cele multe cari se spun din toate părțile, pentru sărbătoarea de mîine – cînd se împlinesc douăzeci de ani dela trecerea poetului în vieața cea veșnică. Firește că e o zi sfîntă pentru toți, și fiecare se va închina unde și cum va crede el de cuviință. Biserica lui Eminescu e vastă. Ori unde sună doina și graiul românesc se poate sluji întru slava și pomenirea marelui mucenic. Să nu ținem de rău pe cei cari nu vin să se închine cu noi, și ca noi. Facă-și fiecare rugăciunea lui, cum va ști – numai să și-o facă. Unii cu zgomot, alții în tăcere, toți ne vom îndrepta gîndul nostru cel mai curat spre cel care pe toți ne învălue în lumina gândurilor lui. Eminescu ni-i drag și ni-i sfânt tuturora. Ni-i drag și pentru lucrurile eterne pe cari ni le-a spus și pentru vieața curată și mândră pe care-a trăit-o. De ce să ne facem inimă rea? întru aceeași credință ne ‘nchinăm și cei cari ne spunem rugăciunea tare, și cei cari ni-o rostim în gînd. Să ne respectăm unii pe alții. Suntem în biserică. Plutește de-asupra noastră sufletul omului sfînt, care nu mai face umbră nimănui și nu mai supără pe nimeni. De-acolo, din liniștea nemuririi lui, cu aceeași dragoste ne privește pe toți, și – senin, a toate iertător, cu bunătatea celui ce-a trăit ș’a pătimit pentru alții – ne spune, în ceasul acesta mai ales: Pace vouă!”

Iată de ce am ținut să-mi fiți părtași la acest remember. Eminescu este, trebuie să rămînă al tuturor românilor. Așa cum ne-a spus-o, în urmă cu aproape un veac, un alt condeier al neamului – Al.Vlahuță. Așa cum poate o vor spune și alte spirite luminate ale noastre, prezent trăitoare ori care se vor naște după noi…

Mihai BUZNEAari-au tr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!