Iubește-mă, ca să murim frumos!

Cînd moare un poet se mai stinge o stea de pe cer. Lumea trece grăbită spre treburile ei cotidiene, aproape fără să bage de seamă că a mai sărăcit cu o inimă, cu o conștiință fierbinte, cu o lumină mai puțin ca ieri. Așa a apus poetul Horia Gane, în indiferența și uitarea concitadinilor noștri. Acestui om sensibil putem să-i înșirăm calitățile și defectele, dar niciodată să-i găsim explicațiile. El exista, scria pentru sufletul lui și pentru bucuria noastră și asta ne era de-ajuns. Faptul că nu înțelegeam sau nu ne putem explica viața unui poet ce-și purta în lume o tristețe fundamentală, nu anula existența lui lirică. Nu știm nimic despre stele, dar le vedem pe cer. Sînt frumusețea nopții. Poate că de-acolo de sus, de unde ne privește o stea, Horia Gane (născut în Oltenia și trăit la Bacău) ne reamintește că un om a plîns și s-a întristat pentru toate durerile noastre. în versuri și în proză. Existența lui a fost o agitație continuă între neliniște și descurajare, speranțe și vise, dorințe și aspirații. Ne-a lăsat șapte cărți de poezie și, în final, o vastă cronică socială, culturală și sentimentală, intitulată „Voi spune îngerilor”. în manuscris mai are alte douăsprezece cărți, care-și așteaptă ieșirea la public, dacă drastica cenzură economico-financiară nu le va ucide înainte de a se ivi. Ar fi o mare pierdere pentru lumea noastră dacă și romanul „Iubește-mă, ca să murim frumos” s-ar pierde, din neștiință și nepăsare.
M-a uimit întotdeauna cît de tolerant, cît de concesiv și modest era acest sensibil poet, cu care viața n-a fost concesivă deloc. Aș spune că, dimpotrivă, a fost crudă și nedreaptă, purtîndu-i copilăria și viața din lagărul fascist în infernul comunist, marcîndu-i caracterul cu o timiditate și o sfiiciune nefirească. Fragil în fața valurilor lumii, Horia Gane și-a găsit adăpost în iubire. Singurul sentiment fără explicații, singurul adevăr care nu se trufește și se dăruiește necerînd nimănui nimic. Pe această dimensiune, visul abolește timpul, iar acesta abolește moartea, strecurîndu-se discret în paginile unei cărți pentru eternizarea unei „trestii gînditoare” cu nume de om. Poate cu numele lui Horia Gane. De ce nu? Visînd a tot scris, scriind a creat o operă căreia i s-a aservit, s-a legat de ea cu puterea gîndului și astfel asceza pe care și-a impus-o a eșuat într-o desfășurare de cuvinte alese și frumos orînduite. Merită citite, spre propria noastră desfătare. Dar și spre cugetare. Pentru că un poet devine sfînt atît prin iubire de oameni, cît și prin înaltă cugetare.
A trecut un an de cînd a plecat dintre noi și mulți dintre cei care l-au cunoscut au și uitat de existența lui. Este destinul crud al tuturor celor ce pleacă să „moară puțin”. Așa ai plecat și tu, Horia Gane. „Nu știai / n-ai aflat de la nimeni / că azi și cu mîine fac ieri?” Sau poate că te-ai dus să-ți întrebi părinții: „de ce-ți porți, mamă, fața strînsă-n cute / și părul cum l-ai pieptănat cu-o iarnă?” Tată; „Nu înțeleg: Un glonte din picior / cum poate avea pînă în suflet raze?” întrebări la care nu vei avea răspuns niciodată, căci și tu știai că „precum în cer, așa și pe pămînt”.
Devotamentul și iubirea postumă a doamnei Elena Roșu – Gutman au provocat un emoționant eveniment într-un cătun din comuna Bahna, acolo unde Horia se refugia în singurătate pentru a-și desăvîrși opera și a-și odihni sufletul sfîrtecat de bolile incurabile ale secolului, ale unei lumi hrăpărețe și necruțătoare. în jurul doamnei Roșu s-au strîns o sumă de scriitori, editori, actori, jurnaliști și profesori pentru un afectiv remember față la față cu sute de săteni însetați de cultură, doritori să soarbă apă vie la izvorul poeziei și înțelepciune adunată-n cărți. Am asistat în decursul vieții mele la multe evenimente culturale. Rar mi-a fost dat să văd atîția oameni ascultînd cu pioșenie (ore întregi) cuvintele de omagiu aduse lui Horia Gane, precum și recitaluri de poezie din opera acestuia, ca acești răzeși moldoveni de viță veche. Și tot atît de rar am întîlnit un primar neobosit în organizarea, fără reproș, a unei reuniuni spirituale de mare elevație. Asta dovedește că sufletul unor oameni este destul de puternic ca să dea dovadă de un devotament a cărui singură răsplată o găsesc doar în certitudinea de a fi bucurat pe consătenii săi. Noblețea unor asemenea oameni o găsim, așadar, în toată splendoarea ei și în lumea satului, ei plătind cu ceea ce fac și mai ales cu ceea ce sînt. Au fost și îmbelșugat răsplătiți de numeroasele portrete ale oamenilor locului, pictate de doamna Elena Roșu – Gutman și dăruite primăriei, care le-a vernisat într-o expoziție permanentă. Uimiți, profesori, preoți, învățători, țărani bătrîni și tineri și-au regăsit chipurile transfigurate în artă. Am văzut cum frumosul artistic le pune în mișcare toate facultățile sufletului. Ca și poetul Horia Gane, Elena Roșu – Gutman și-a făcut din artă o pasiune, o religie care-și are „preoții” dar și „mucenicii” ei, întruchipați în una și aceeași persoană. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!