Și Dumnezeu ne uită uneori…

Ștefan RADU

Ne-am obișnuit, în ultimii ani, ca din sondajele de opinie să aflăm că Biserica este pe primul loc în clasamentul încrederii. Românii își îndreaptă ultimele speranțe către Dumnezeu și se agață de slugile Lui pămîntene. Numai că scandalurile din presă care au ca subiecte preoți, mânăstiri, călugări, ritualuri etc. tind să zdruncine și acest ultim punct de sprijin moral. Nebunia de la Tanacu, zonă bîntuită de sărăcie lucie, de superstiții și credințe obscure, aduce în discuție capacitatea de organizare și administrare a Bisericii Ortodoxe, posibilitatea ei de a-și curăța propria-i ogradă. Asistăm la arestarea și judecarea pentru omor a unui preot și a patru călugărițe fără să avem din partea ierarhiei bisericești vreo luare de poziție fermă sau vreo explicație credibilă. Ce fel de lăcaș sfînt este acela în care se produce păcatul cel mai oneros? Ce fel de enoriași sînt aceia care iau apărarea acuzaților de crimă în cel mai violent mod posibil? Nu sînt ei, oare, oi rătăcite pe care episcopii, protopopii, arhiereii au datoria de ai readuce la turma creștină? Tăcerea Sinodului, a Patriarhiei, a Mitropoliei este una vinovată. Dincolo de aplicarea legii mirene, este necesară o desțelenire a Bisericii. Tanacu reprezintă doar vîrful unui aisberg. în ultimii ani au fost consemnate declarații ale unor foști călugări, ale unor elevi de seminar, ale cîtorva studenți de la Teologie care au reclamat fapte crude și rușinoase care se petrec sub acoperămîntul acestei instituții. Poporul român este creștin încă de la nașterea sa ca neam. Biserica a reprezentat stîlpul de rezistență al istorie noastre în cele mai cumplite momente prin care am trecut. Cînd nu am mai avut nimic, ne-a rămas altarul…

Pierderea încrederii în Biserică reprezintă o problemă socială majoră chiar și pentru structurile politice. Religia creștină este ultimul liant pentru această națiune, pentru oamenii care trăiesc în comunități amorfe, unde principala preocupare este supraviețuirea fizică. într-o lume în care banii obținuți prin orice mijloace reprezintă standardul visat de indivizi, Biserica este reperul în jurul căruia se mai poate încerca o reechilibrare morală. Legile au ajuns de rîsul șmecherilor, codul moral a devenit subiect pentru filozofii eșuați în idealism, iar autoritățile laice s-au compromis după atîtea eșecuri post-revoluționare. Ce-a mai rămas? Credința că Dumnezeu va face dreptate acolo unde oamenii își bat joc de lege, că aproapele îți va sări în ajutor atunci cînd vei avea nevoie și că răul va fi întotdeauna învins de adevăr. Dacă punem la îndoială și aceste lucruri, haosul va avea drum liber în viața noastră. De ce să mai condamnăm crima cînd ea se poate întîmpla chiar în Casa Domnului? De ce să înfierăm corupția dacă admiterea la seminarii sau Teologie se poate „rezolva” cu șpăgi? De ce să fim îngăduitori cu aproapele nostru dacă în unele altare se păruiesc preoții pentru că nu se înțeleg cum să-și împartă acatistele? Biserica se construiește, mai întîi, în sufletele oamenilor și abia apoi ne putem gîndi la ridicarea unor catedrale inutile, măsuri stupide ale mîndriei omenești. Două cruci și trei mătănii nu-l transformă pe un escroc în creștin practicant. Preoții au datoria de a-și cunoaște enoriașii, de a-i ajuta, nu doar să contabilizeze taxele parohiale, plata mormintelor de prin cimitire, banii primiți la molifte, ajunuri și alte ritualuri, fără să aibă habar de viața de zi cu zi a celor care trăiesc în învățătura lui Iisus. Preoția nu este doar o meserie (pentru care să primești salariu de la stat), ci un har și un jurămînt de sacrificiu. Restul este doar necredință… Žžž¨žŽž0gë+ćš>3 fhjhnhBh_pY^ŕ Helvetica-R e. Numai că scandalurile din presă care au ca subiecte preoți, mânăstiri, călugări, ritualuri etc. tind să zd

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!