Brazda lui Neculai Axinia

La drept vorbind, îl știu pe Neculai Axinia de mulți ani. Să fie vreo douăzeci, dacă nu mai mulți. Duminică după-amiază, cînd l-am revăzut, mai să nu-l cunosc! Trec anii, vremurile se schimbă, se schimbă și oamenii la modul cel mai concret. Adică, mai cu seamă, la chip… Eu, cînd am aflat cine-i bărbatul acela tînăr și dîrz care îndrăznise să-l contrazică, mai bine-zis să-i spună convingerea, pe activistul de la județ, într-o dimineață de iulie, omul era îmbrăcat într-o salopetă pătată toată de ulei și motorină, tocmai îi zicea activistului că nu-i treaba lui, adică a insului care nu făcea altceva decît să „dea indicații”, să se ocupe de programul tractoriștilor și al combinelor, știe el mai bine, că doar asta-i e meseria, de tractorist și mecanic, face treaba asta de vreo treizeci de ani, așa i-a spus, tare și hotărît… „E mecanicul de secție Neculai Axinia, e om dintr-o bucată” – mi-a șoptit inginerul de la ceape Săucești. După aceea am stat de vorbă cu el – bărbat solid, mîini mari, obișnuite cu munca, față sinceră, deschisă – și așa am aflat că „subiectul” discuției fusese că activistul l-a certat că de ce nu a luat măsuri ca mașinile acelea mari și greoaie care secerau grîul să fie aprovizionate cu motorină la miezul nopții, și el i-a spus că dacă colegii lui, combinierii, ar fi lucrat pînă la miezul nopții, a doua zi la șase dimineața n-ar mai fi putut lucra de oboseală. Era o chestiune simplă, mai mult de bun simț, dar pe care trimisul județului nu voia s-o înțeleagă. Sigur, Neculai Axinia a fost chemat, chiar în ziua aceea, de directorul SMA-ului, însă dojana a fost mai mult ca între colegi, căci Viorel Aramă, directorul, știa ce înseamnă să muncești ziua-lumină pe combina încinsă de soarele verii.
Nu știu dacă, de atunci, l-am mai văzut. Poate la ședințele la care participam și eu, uneori, cu interes, căci de la oamenii aceia aveai ce învăța. Meseria de tractorist nu era deloc ușoară. Cu trecerea anilor, tractoristul nu se perfecționa, doar, în profesie, dar își forma și dezvolta un caracter puternic.
… Și așa, duminica trecută am ajuns la Săucești. Chiar la intrarea în sat, pe partea stîngă a drumului – cum vii dinspre Bacău – se află „Cișmeaua lui Riglea” – o aducțiune de apă de la un izvor din amonte, o amenajare de care se leagă numele fostului primar al comunei, Constantin Riglea, omul pe care-l cunosc de mulți ani și care se bucură de un mare respect în comună. Vin destul de rar aici, dar duminică mi-am zis să mă aprovizionez cu cîteva bidoane de apă „adevărată”, la magazin prețul apei plate crescînd în ritm cu vremurile. Și iată că, în vreme ce contemplam natura aceasta rustică atît de dragă mie, aud un glas baritonal: „Ce mai faceți, domnule Verman…?” Privesc și, dincolo de gardul gospodăriei din apropiere, văd un bărbat care-mi face cu mîna. Mă apropii, nu, nu-l cunosc, dar cînd îmi zice cine e nu mă pot abține și-l îmbrățișez.
Da, e chiar Neculai Axinia, bărbatul acela curajos și demn, da, anii i-au schimbat din trăsături, dar ochii îi sînt aceiași, deschiși și prietenoși, mustața îi e albă, da, cred că are aproape șaizeci de ani. Stăm de vorbă îndelung, nu știam că are cinci copii, că o parte dintre ei au și ei copii, că numai unul e plecat, muncește undeva, peste hotare, restul sînt chiar aici, în sat, au case sau își fac case, sînt oameni gospodari. Nu, nu mai conduce și nici nu mai repară tractoare, e pensionar, are aproape patru milioane, nu se plînge, de ce să se plîngă, de-ar avea sănătate, că acum trei ani a trecut pe lîngă moarte, de, domnule, anii de pe tractor, probemele, grijile, ulcerul a explodat și a trebuit să se opereze urgent, încolo, e bine. „Dacă muncești ai…” – e deviza lui de cînd trăgea brazdele alea adînci pe cîmpurile Săuceștilor, acum își muncește hectarul de pămînt pe care-l are, îngrijește, împreună cu nevasta, cele două vaci cu lapte, are curtea plină de păsări, cît de curînd va lua și soția pensie, că a muncit la zootehnie ani buni. âl doare, însă, sufletul cînd vede că rămîne mult pămînt nemuncit, el, care toată viața asta a lucrat și ultima bucată de cîmp, dar asta-i, n-ai ce-i face.
Și uite așa m-am revăzut cu un om pe care-l uitasem. Un om care face parte din șirul celor mulți ce stau la temelia țării și care și-au croit viața în cinste și muncă neobosită. (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!