Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (5)

Constantin CĂLIN

Azi m-am gîndit la începuturile școlarității și la nevoia de a fi premiant. Cît era ea, oare, în firea mea și cît a fost stimulată dinafară? Părinții făcuseră puțină carte: orfan, tata nu putuse, mamei nu-i plăcuse. Veniseră însă alte timpuri, în care învățătura apărea ca un mijloc de afirmare socială. Cred că primele premii au trezit în ei o mîndrie de care nu știau, latentă. Evidențiindu-mă, îi evidențiam. Satul nu mai vorbea, de pildă, că tata are pantalonii rupți în genunchi, ci că are un băiat care e an de an premiant. Lumea devenea mai îngăduitoare cu el, iar el își suporta mai ușor condiția. De atunci, munca lui și a mamei a căpătat un sens: să am tot ce-mi trebuie pentru școală. Lucru clar, mă ocroteau mai mult decît o făceau alți părinți cu odraslele lor. N-aș putea să precizez de cînd anume, dar sînt sigur că binele acesta mi-a dat de timpuriu sentimentul datoriei, mi-a creat obligații mai mari decît celorlalți de aceeași vîrstă. Copilul premiant e cel mai puțin liber dintre copii. Pentru el sînt interdicții peste interdicții. Orice abatere de la imaginea convențională a tipului îi este prompt și, cîteodată, brutal sancționată. Premiantul trebuie să fie pe gustul tuturor maturilor: cuminte, curat, politicos, un… „înger”. Răul cel mare e, însă, că aceștia îi cer să fie premiant de cursă lungă. I-a obișnuit așa, trebuie s-o țină înainte! Or, asta înseamnă ca el să se consume mai repede. De aci paradoxul că, aproape totdeauna, premianții termină mai obosiți școala decît codașii.

Discuție lungă, în reprize, cu profesorul Ion Rotaru, cu care m-am întîlnit în centrul orașului pentru a-i restitui fragmentele memorialistice. Am intrat împreună în holul Bibliotecii ca să vadă expoziția de cărți și de fotografii amenajată în cinstea sa, cu două săptămîni în urmă, la împlinirea vîrstei de 75 de ani. S-a strîmbat puțin în fața cuvîntului „critic”, prin care îl definiseră organizatorii, el considerîndu-se „istoric literar”. De altminteri și eu cred că e o diferență de grad între cele două meserii (comparabilă cu cea dintre publicist și scriitor), istoria literară fiind mai complexă și pretinzînd mai multă putere de muncă decît critica. S-a uitat în grabă la fotografii (cea mai recentă de la Centenarul Călinescu), apoi mi-a zis că vrea să bea o bere. Am mers peste drum la o terasă. Cît a băut-o, am vorbit despre Bacovia. Și-a amintit de un „intelectual băcăuan” (!) care, în 1971, anul dezvelirii statuii poetului, protesta împotriva ei, pe motiv că „Bacovia a fost un bețiv și un plecat cu mintea-n lună”. M-a întrebat dacă n-am uitat să precizez în lucrare că Gr. H. Grandea i-a fost profesor de franceză („nemicul de Grandea”, cum i-a spus Maiorescu), acesta fiind „o figură”. Are – a adăugat – mormîntul în Cimitirul Central, lîngă al Sturdzeștilor și pe el sînt încrustate versuri din Alfred de Musset, pe care, de altfel, mi le-a și recitat cu faconda necesară. în taxi, spre gară și acolo, pe o bancă, am discutat despre metoda actualizării în predarea literaturii române vechi, „o literatură care ne place nouă acum, dar care n-are cum să placă celor tineri”. I-am spus că mie mi-a plăcut și-n facultate, și asta grație talentului de evocator al profesorului I. D. Lăudat. L-am întrebat dacă a ținut vreodată și seminarii. Da, în vremea în care Al. Piru preda cursul de veche. Ajunși aci, i-am spus cum anume procedez ca să fac textele grăitoare, „sensibile”. Pornesc (și nu sînt departe de adevăr) de la prezumția de ignoranță în această materie a celor care mă ascultă. Plec de la cuvinte (al căror înțeles e adesea doar aproximat) și mă ridic la analogii de situații (între trecut și prezent), după care revin din nou la cuvinte pentru a le sublinia caracterul, nu o dată, memorabil. Și iar ne-am întors la Bacovia, pe care I. Rotaru îl așează pe locul trei între scriitorii români din toate timpurile. Iată clasamentul său: 1. Mihai Eminescu, 2. Dimitrie Cantemir și/sau Ion Budai-Deleanu, 3. G. Bacovia.

Sub umbrela formulei „După părerea mea” se pot relativiza o mie și unul de lucruri și se pot spune o mie și una de prostii. Iată, de pildă, una mică, prinsă din aerul unei duminici: în pauza meciului FCM Bacău – Rapid București, primarul Dumitru Sechelariu („după părerea mea”, un personaj comic) a spus că Bogdan Lobonț, portarul echipei oaspete, e „cel mai mare portar român din toate timpurile”. Reporterul TVR, Dumitru Graur, l-a privit mirat, lung, și atunci el a repetat: „După părerea mea!…”, ca și cum aceasta l-ar scuti de a fi rezonabil în judecățile sale de valoare. Mai încoace, același D.S. a declarat săptămînalului „Imparțial” că „Vremea lui Bacovia a trecut” și că acum e vremea sa. Prietenii mă întreabă de ce nu reacționez. N-o fac pentru că ar însemna să-l iau în serios. Niciodată un primar n-a făcut uitată faima unui scriitor. în loc să mă enerveze, individul (care a promis că va ajunge prim-ministru în 2000) mă amuză. Mă rup de rîs cînd îl aud cum filozofează sau cum o dă pe englezește. „Poporul român e mai egocentric decît alte popoare” (observație care în gura lui se vroia o laudă), i-a debitat el, la o recentă „Chestiunea zilei”, lui Florin Călinescu, pe care – probabil, pentru ca să nu-l ia la scuturat – l-a flatat zicîndu-i: „Sînteți un tip speșăl, o alifie”. Cine l-ar contrazice, acela ar fi – categoric! – lipsit de umor.

România salivează frumos: „e preocupată de reconstrucția economică și democratică a Irakului”. Dă din lăbuțe, se gudură atentă la mîinile stăpînilor de peste Ocean, în speranța că va primi o fărîmitură din prăjitura înmuiată în sîngele războiului. „Egocentricii” de noi (vorba cugetătorului), ce-am ajuns să poftim!

După ’90: ani buni pentru popi dar nu și pentru credință.esor de franceză („nemicul de Grandea”, cum i-a spus Maiorescu), acesta fiind „o figură”. Are – a adăugat – mor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!