Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (7)

Constantin CĂLIN

Mai în glumă – mai în serios, am spus de nenumărate ori, după Ibrăileanu, că a mînca e „un act eminamente brutal și inestetic”, de aceea „se zice că pe Alfred de Vigny nu l-a văzut mîncînd nici un străin”. Vorba aceasta a fost crezută o vreme total de cineva dintre casnicii mei, care și azi evită pe cît posibil mîncatul în public sau o face cu moderație și lentoare ca să anuleze orice impresie de brutalitate. Niciodată (pînă de curînd) nu m-am întrebat însă (și n-am fost întrebat) pe ce își baza criticul ieșean afirmația sa. „Se zice”, – de către cine, și unde? Răspunsul l-am aflat în lecțiile lui Fernand Brunetiere despre „Evoluția poeziei lirice” (L’Evolution de la poesie lyrique en France au dix-neuvieme siecle, Hachette et C-ie, 1895). într-o notă de subsol, acesta citează cîteva „propos”-uri extrase din „Memoriile” lui Alexandre Dumas, între care și următorul: „Personne de nous n’avait jamais surprise Vigny a table” (Nimeni dintre noi nu l-a surprins vreodată pe Vigny mîncînd), însă nu din motivele enunțate de autorul volumului „Privind viața”, ci fiindcă părea lipsit de nevoile alimentare proprii omului obișnuit. Ibrăileanu forțează puțin nota, ilustrînd cu el una din multele sale observații de solitar: aceea de la începutul aforismului.

Lui Nicolae Breban, scriitorul cu alură de boier, îi lipsește discreția boieriei. Iată cum începe post-scriptum-ul unui articol de-al său din „Cotidianul”: „Aflat la Paris, ca în fiecare iarnă, loc în care mă pot reculege și scrie…” Nu-i așa că sună a „moft”? Alintîndu-se, autorul „Bunavestirii”, ne umilește. De fapt, informația din post-scriptum nici nu e nouă. A mai spus de cîteva ori pînă acum că stă jumătate de an în capitala Franței. Ca să se vadă – poate am uitat! – limbajul său îl calchiază tot mai des pe cel al locuitorilor din Hexagon. De pildă, cu puțin timp în urmă, vorbind despre prețul cărților la noi, a apreciat că e „faramineo”. (Francezii au expresia „le prix faramineux”, adică foarte ridicat). Dacă spunea lucrul acesta unui amic, într-o plimbare pe la librăriile bucureștene, n-aveam cum să știu, dar a spus-o la televiziunea națională, unor inși care vorbesc și citesc încă românește.

M-a impresionat adînc mărturia Ioanei Postelnicu de la festivitatea de decernare a premiilor revistei „Ateneu”. Dreaptă, cu o dicție clară, a spus cam așa: „Am venit în urmă cu mai bine de patru ani la Bacău. Conștientă de vîrsta mea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr loc de veci. Nu de mult, am avut un accident cerebral, urmat de afazie. Uitasem cuvintele. Apoi «am înviat»! Acum tot ce gîndesc noaptea, îi dictez Rozei (fata care o îngrijește) dimineața. Am descoperit în mine gînduri pe care nu le bănuiam. Țin în față mereu o coală albă, ca și cum aș scrie eu. în felul acesta cuvintele se așează mai repede. Mi-am dat seama că aș mai putea alcătui o carte. Citiți ce-am publicat din ea, că e frumos!” etc. A fost aplaudată îndelung.

La o emisiune „Punct și de la capăt” a apărut fostul meu coleg de liceu militar, Tudor Octavian, azi critic de artă, scriitor și publicist. Păr alb, buclat, față palidă, ochi încercănați, haină cu guler înalt, neagră. Cert, știe să se îmbrace pentru televiziune, cunoaște posibilitățile acesteia de a-i da expresie de „personaj”. Pe ecran, așa apare. De la terminarea liceului l-am mai văzut o singură dată, la Galeriile „Alfa”, cînd, în fața unor cititori școliți, a făcut teoria… benzii lui Mobius (își lansa romanul cu acest titlu) și a „perspectivei reale”. Atunci, în ciuda curiozității cu care venisem să-l ascult, l-am urmărit fără entuziasm, părîndu-mi destul de pretențios. Acum, m-au interesat precizările referitoare la evoluția sa. A urmat Arhitectura și Filologia, unde a putut să audieze ultimele prelegeri ale lui G. Călinescu. în proză se ține de „lecția” lui Cehov și de cea a lui Moravia, de la care a învățat să „decupeze” bucăți de realitate. E foarte prezent atît editorial (prin cărți de un format suplu, lesne lizibile), cît și – mai ales – publicistic. A trecut pe la mai multe ziare și reviste. A fost autor de interviuri, reporter, articler. A ajuns, în fine, „scriitor la ziar”, rol comparabil cu al foiletoniștilor de odinioară, „meseriași” productivi, capabili să inventeze și să brodeze numeroase subiecte, artă însușită, mai întîi (ar fi trebuit, poate, să declare), din literatura „Dox”-urilor, din care, la concurență cu un alt coleg, povestea seară de seară, pe întuneric, în dormitor, pînă ne apuca somnul. Cealaltă sursă: bancurile. Brăilean bucureștenizat, scrie ușor ca toți cei proveniți din acel spațiu: Istrati, Sebastian, Perpessicius, Fănuș Neagu. Scrie însă mereu cu schepsis, semnalînd acest lucru de la titlu, moto etc. pînă la poanta finală. E receptat adesea ca umorist. Mie mi se pare un puncheur calculat, rece și răutăcios. Tip construit și reconstruit. Bursier (după ’90) la Harvard, trage spre „elită” prin unele din opiniile sale, dar în același timp rîvnește la succese de public. (N-a uitat să amintească, de pildă, că „Național”, ziarul la care colaborează actualmente, are un tiraj de o sută de mii de exemplare). âmi dau seama că e contaminat atît de „americanismul literar”, cît și de americanismul pur și simplu.

Caz rar de unanimitate în emisiunea „Ripostes” (TV 5): toți invitații au fost de acord cu afirmația lui Jacques Chirac că țările din Est sînt „prost crescute”.utorul „Bunavestirii”, ne umilește. De fapt, in

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!