Prieteni de la malul mării (2)

…Să-i vezi, parcă-s David și Goliat! Unul – mic de statură, dar destul de voinic, celălalt – înalt și la fel de solid. âi observ – ca să zic așa – de cîteva zile. în costume de baie, negri din cap pînă-n picioare, stau lîngă pădurea de stabilopozi – stabilopozii sînt niște „pinguini” din beton armat, de mai multe tone fiecare, pregătiți – în acest caz, să lungească digul de la intrarea în portul turistic Tomis – și se usucă la soare. Se vede că fac tratament cu nămol de Techirghiol, vin dimineața pe la șapte, se prăjesc mai întîi bine, apoi se „ung” unul pe celălalt și după vreo 45 de minute intră în apă. Asta cu timpul prăjelii aveam s-o aflu chiar de la ei, după ce ne-am cunoscut și au început să mă facă și pe mine la culoarea aceea… Aici, la marginea apei de la intrarea în portul amintit, sînt o mulțime de oameni, copii și maturi, bărbați și femei… Apa e caldă și curată, și la doi-trei metri de mal ajunge la patru – cinci metri adîncime! Aici fac și eu baie, înotul fiind o bucurie veche pentru mine. Ne nimerim alături și, după accent, îmi dau seama că „Goliat” e moldovean. Nu, nu-l întreb de unde e, fac ce fac și le spun că-s din Bacău, și atunci insul cel înalt și solid mă întreabă: de unde, din Bacău?, că și el e din „partea locului”. âi spun că-s din oraș, iar el îmi zice că-i din Petrești, ați auzit de Petrești, e în comuna Pîncești… Ei, cum să nu aud de Petrești, cunosc și oameni de prin partea locului, pe profesorul Dumitru Tătaru, de exemplu. „Pe profesorul Dumitru Tătaru? Păi, el m-a meditat cînd eram în sat. Ce om deosebit, domnule…! Dar pe Titi Blănaru, fostul director de la Teatru, îl cunoști?” „Cum să nu-l cunosc!, îi răspund”. „E cumătru cu un frate de-al meu… Doamne, ce chefuri mai trăgeam cînd ajungeam la mine în sat!” își amintește, cu glas tare, amicul cel înalt. Costică Petrea e constănțean de mulți ani. Avea douăzeci de ani cînd s-a urcat în tren și a venit aici, în orașul acesta mare, și n-a mai plecat. A muncit ca șofer pe utilaje mari, din port, l-au angajat imediat, învățase meseria la IRTA, la Bacău, după vreo doi sau trei ani s-a dus acasă și și-a luat nevastă, acum locuiește bine, are doi copii, fiecare la casa lui. Anii au trecut, dar trăiește nostalgia satului natal, în zilele care au urmat acestui dialog îmi povestește pe larg, cu glasul tremurînd de emoție, despre șesul cel mare unde mergea cu vitele la păscut, despre părinții și frații săi… Viața omului acestuia, care la o primă vedere pare tăcut și dur, s-a croit aici, în marele oraș de la malul mării.
Dacă Petrea din Petrești pare tăcut, amicul său, cel cît un „degetar” de mare, e guraliv, îi place să vorbească și să povestească întîmplări și fapte din vremea cît era „în activitate”, specialist în mașini pentru prelucrarea maselor plastice, sau din stațiunile de odihnă unde mergea an de an. Domnul Iulică Boșorogan – așa îmi spune că-l cheamă – e dintr-un oraș din Ardeal, „ai auzit de Cugir, nu?…, unde se spunea că se fabricau mașini de cusut dar, pe lîngă astea, se făceau și mitraliere și puști, știi bancul ăla cu soțul care n-avea voie să-i spună soției ce se fabrică acolo, doar mașini de cusut, și soția i-a zis să aducă piese și să facă o astfel de mașină, el a adus și le-a asamblat acasă și i-a ieșit ditamai mitraliera!… Omul știe o groază de bancuri, îl ascult și rîd de mă prăpădesc, deși majoritatea îmi sînt cunoscute. în Constanța a ajuns imediat după inundațiile din 1970, cînd apele i-au luat totul, a venit aici cu părinții, care trăiau, și aici a rămas! Cei doi sînt vecini, locuiesc în același bloc din Cartierul 4-5, din sudul orașului; sînt doi oameni din mulții care au „colonizat” Dobrogea – vorba prietenului meu Georgică Măcelaru -, și care și-au făurit destinul aici, în acest minunat oraș de la malul mării…

Eugen VERMANat acasă și i-a ieșit ditamai mitraliera!… Omul știe o groază de bancuri, îl ascult și rîd de mă prăpădesc,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!