Prietenii de vacanță

…El cu trompa face ouă!

Ceata veselă de copii se zbenguia în jocuri scurte, de-a hoții și vardiștii, cu exuberanța libertății totale din zilele de vacanță. Totuși, soarele ardea prea necruțător pentru ca jucăușii să nu simtă, la un moment dat, nevoia umbrei. Se traseră, așadar, pe rînd sub copacii din fața blocului, se așezară roată și începură să glumească pe seama unei fetițe oacheșe, cam timidă, și a unui grăsun cu ochelari. Cel mai ascultat era un deșirat subțirel și bălai, îmbrăcat cu un tricou pe care scria „love”. El avea cele mai neașteptate replici hazoase. Fetițele, mai ales, se prăpădeau de rîs de cum deschidea gura. Cel mai mult îi distra cum a uns el scaunul doamnei învățătoare cu lipici „Picătura”, de i s-a lipit fusta de tăblie. O codană cu două panglici mari, roz, pe creștet, povestea cum a încălțat ea mîța cu coji de nucă, asta ca să vadă cum tropăie pe parchet. Cam în acel moment apăru din casa scării blocului un băiat voinicuț, ars de soare, tuns chilug și îmbrăcat cu pantaloni lungi pe căldura asta înăbușitoare. Ceata tăcu brusc, holbîndu-se atent la această apariție neașteptată. Voinicuțul clipi stingherit de cîteva ori, dar își reveni repede și zise scurt: „noroc și ce-a zis Băsescu”.
– Cine-i guvidul ăsta? – se minună deșiratul cu tricoul „love”, în timp ce fetițele se amuzară ca niște clopoței scuturați.
– De unde-ai apărut, bă, elefantule? – se minună un altul, cu falsă amabilitate.
– Știi ce-i ăla elefant, băi prispă? – îl abordă grăsunul cu ochelari.
– Știu, cum să nu știu, răspunse musafirul. E cel mai mare animal de pe pămînt. Și ce are elefantul, știi? Trompă, ce să aibă? Și ce face el cu trompa, știi? Ocheșica sări repede cu explicația: „El cu trompa face ouă”. Ceata izbucni într-un rîs hohotitor la această precizare naivă.
– De unde vii tu, Yeti? – se miră un prichindel isteț, care avea un vîrtej drept în frunte și un năsuc cîrn de mai mare dragul.
– Nu mă cheamă Yeti, răspunse cuviincios noul sosit. Mi se zice Nelu. De la Ion, Ionel, Nelu. De loc sînt din Blăgești și am venit la bunica dinspre mamă.
– Auziți, băi, ce nume are; Nelu-inelul, glumi deșiratul. Nu putea să te cheme Doru, Florin, Cătălin, Adi sau Cristi, ca pe toți copiii?
– Sfinții ăștia nu erau în calendar. Nașii m-au botezat Nelu ca să am o zi onomastică și un sfînt care să mă ocrotească de necaz.
– Vra să zică nu ești Yeti, omul zăpezilor? Ia spune, ai avut curaj să urci cu liftul? Vezi pe ce buton apeși, că dacă nu ești atent liftul o ia la dreapta și strică tot blocul.
După gluma asta se dezlănțui o veselie nebună. Ceata îl mitralia cu întrebări care de care mai anapoda: cîte urechi are un astronaut, pe ce ușă se intră în radiocasetofon, cum pocnesc șinele la curbe, cu cîte aripi zboară porcul, cum se suie scroafa în răchită și așa mai departe.
– Porcul nu zboară, iar scroafa nu se suie în răchită. Ea face 10-12 purcei drăgălași. N-ai văzut la televizor? – întrebă musafirul.
– Eu nu mă uit la „Ora satului”, se oțeti deșiratul. Eu nu-s agricultor, nici țăran de la Blăgești. Păcat, răspunse celălalt. Țăran și agricultor e totuna și nu-i nici o rușine. Tu ai mers vreodată călare pe cal, sau cu căruța? Ceata tăcu brusc, fascinată de ideea călăritului. Da’ ce, tu ești cauboi? – întrebă o fetiță mînjită pe botic cu gem. Cauboi sau țăran e totuna. Eu păzesc caii în luncă și noaptea, cînd e cerul spuzit cu stele. Te-ai tras și cu căruța? – vru să știe ocheșica. Ă-hă, de sute de ori, veni răspunsul. Ne tragi și pe noi, ne duci călare cu calul? – se interesă, cu ochii aprinși la gîndul aventurii, un băiețel cu o pălărie cît toate zilele. Dacă veniți cu mine la Blăgești, vă duc pe toți. Iar seara dormim în fîn. Copiii se strînseră cioatcă în jurul nou- venitului, sorbindu-i promisiunile.
– Neluțu – se auzi răcnetul disperat al bunicii, de la o fereastră. Te-au bătut, mamă? Vino repede la mamaia să te oblojească.
înainte ca Nelu să răspundă, deșiratul sări în picioare și strigă răstit spre fereastră: „Lăsați-l, doamnă, să se joace cu copiii! Nu l-a bătut nimeni. Ce, sîntem Yeti, oamenii zăpezilor? Ne ia și pe noi la Blăgești să ne tragă cu căruța și să mergem noaptea cu caii. Bătrîna se liniști auzind asta, astfel că dispăru trîntind fereastra. De la o altă fereastră se auzi o chemare imperativă: „Corinuța, hai în casă mămico, nu te mai juca cu țăranul, că vine nenea polițistul și-ți face buba.
– Ai telefon acasă, băi Neluțu? – întrebă curios cel cu „love”. Am, zise Nelu. „Hai să dai tu un telefon la părinți că ne iei și pe noi la Blăgești. Mor de curiozitate să văd cum face calul. Păi, uite-așa, răspunse Nelu și începu să alerge elegant, imitînd un trap săltat: trop, trop, tropa, tropa și apoi tapatam, tapatam, tapatam. Toată ceata se luă după el, învîrtindu-se-n cerc și imitînd galopul calului: tapatam, tapatam, tapatam.
Cîteva zile mai tîrziu, dintr-un microbuz condus de tatăl prichindelului cu vîrtej în frunte coborîră 12 copii și trei mămici, care umplură ograda părinților lui Neluțu. Maică-sa îi invită la micul dejun, așezîndu-le în față cîte o strachină plină ochi cu lapte și mămăligă și o farfurie cu chisăliță de cireșe. Mîncară toți cu pofta dimineții, iar Corinuța zise că e cea mai bună mîncare din lunga ei viață, spre uimirea mămicii ei, care știa cît are de pătimit cu mofturile fetiței. Apoi, toată ceata o zbughi spre grajd să vadă caii. Săteanul îi înhămă la căruță, urcă toți copiii în cocia plină cu fîn și porni cu ei spre cîmp. Era un rîs și-un țipăt de răsuna tot satul. Trop, trop, trap, trap, strigau copiii, uitîndu-se cu admirație la Neluțu, lăsat de tatăl său să conducă el caii…

Vasile PRUTEANUe unde vi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!