Liliana Ciobanu, printre puținii magistrați români școliți la Paris

Femeia micuță din fotoliul din fața mea încă privește cu reticență, aproape panicată, demersul jurnalistic. Se simte incomod în fața variantei de a-și pune pe tapet viața direct, personal, în cu totul alt mod decît cel sterp, profesional. O conving cu greu să înlăture barierele și ajung la concluzia că va fi unul dintre interlocutorii greu de intervievat. Discuția se leagă greu, cu poticniri și cu multe rețineri. Nu vrea ca, Doamne ferește!, vreun cuvînt să aibă cine știe ce conotație care ar putea fi interpretată drept jignire sau referire ireverențioasă la adresa cuiva. Aproape că-mi vine să renunț în fața atîtor restricții. Dar mă gîndesc la faptul că încerc să o conving să scriu acest material încă de acum doi ani. Răspunsul a fost întotdeauna „nu”, pînă acum cîteva zile. Abținerea magistratului a pornit de la faptul că un material de o asemenea amploare ar putea fi catalogat de colegi drept o încercare de a-și lăuda meritele, lucru de nepermis și aspru catalogat în lumea lor, a judecătorilor. Faptul că se află însă la finalul mandatului de conducere a Curții de Apel Bacău a determinat-o să dea, în fine, un răspuns pozitiv.

Ideea acestui articol a pornit după ce-am aflat că judecătorul Liliana Ciobanu, președintele Curții de Apel Bacău, este unul dintre puținii magistrați de pe la noi care au absolvit cursurile postuniversitare ale Școlii Naționale de Magistratură din Franța. în afară de ea, mai există un singur om care își poate trece în CV o asemenea performanță: avocatul Emilian Prichici, care a absolvit Ecole Nationale de la Magistrature din Franța, pe vremea cînd era tot judecător. Liliana Ciobanu a fost bursiera statului francez timp de 18 luni și caracterizează acea perioadă drept cea mai frumoasă experiență din viață. Alături de ea au mai primit bursă, în 1992, doar alți trei judecători din țară. înaintea ei, alți cinci, printre care și avocatul Prichici, iar, după ea, alți doi judecători din România. De atunci, nimeni nu a mai reușit performanța. Este drept că nici statul român nu a mai părut atît de interesat ca magistrații să se școlească la instituții de prestigiu din străinătate.
Din 2001, Liliana Ciobanu conduce destinele Curții de Apel Bacău, o instanță care, din punct de vedere teritorial, cuprinde județele Neamț și Bacău. Are în subordine cîteva sute de judecători și alte cîteva sute de grefieri și personal administrativ.

Copil cuminte, aproape neobservat de cei din jur

Copilul Liliana Ciobanu a avut comportament de magistrat încă din copilărie. Provenită dintr-o familie modestă, cuminte, liniștită, politicoasă, cu lecțiile învățate și temele făcute, nu ieșea cu nimic în evidență, nu încălca regulile. A început să chiulească, rareori, abia în facultate. „Mi-am dorit să devin judecător încă de copil. De fapt, prima mea dragoste a fost comerțul exterior și aceea a și fost prima mea opțiune. Doar că la Facultatea de comerț exterior admiterea era extrem de restrictivă. Erau doar cîteva locuri pe an și chiar în anul în care am dat eu examen s-a luat decizia ca admiterea la această facultate să se dea din doi în doi ani. Așa că m-am orientat către cea de-a doua pasiune a mea: dreptul”, povestește Liliana Ciobanu. Ca și cum, aici lucrurile ar fi stat mult diferit. E drept că erau ceva mai multe locuri, 60, dar pentru ele s-au bătut peste 1.000 de candidați. A dat la facultate fără nici un fel de pregătire specială. Veniturile familiei nu i-ar fi permis în nici un caz cheltuieli cu pregătirea. A luat examenul din prima încercare, în condițiile în care erau 23 de candidați pe un loc.
Și facultatea a terminat-o la fel de liniștit. Nici vorbă de aventuri studențești prin Iași, sau de cine știe ce alte năzbîtii. Cel mai mare afront adus sistemului de învățâmînt superior a fost acela de a chiuli de cîteva ori, cu un grup de prieteni cu care mergea, rareori, să bea o cafea la un restaurant. în rest, era un abonat constant al spectacolelor de operă. A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1985 și a luat licența cu nota 10.00.

După facultate, coșmarul

Un astfel de absolvent, chiar și pe vremea lui Ceaușescu, atunci cînd se făceau repartiții guvernamentale la absolvire, ar fi putut să-și aleagă orice instanță ar fi dorit. N-a fost să fie așa, pentru că s-a nimerit să termine facultatea într-un an în care în sistem au venit magistrați care funcționau la Controlul de stat, instituție care s-a desființat chiar în anul în care a absolvit. în Bacău, singurele posturi disponibile au fost de consilier juridic, trei la număr. „Aveam de optat, cu media mea, între un post de procuror la Carei și unul de notar, la Tîrgu Jiu. Am preferat să mă întorc în Bacău, pe post de consilier juridic, pentru că nici meseria de procuror, nici cea de notar nu mi se potriveau. Nu știu dacă am făcut o alegere bună. Perioada în care am fost consilier juridic este una de coșmar din viața mea, pentru că era departe de tot ceea ce visasem în facultate și nu făceam ceea ce-mi dorisem. Mi-am făcut stagiatura, și au fost și cîteva tentative de a intra în magistratură, pe măsură ce se elibera cîte un post. N-a fost să fie, pentru că așa era politica pe vremea aceea: ca posturile de judecători să fie ocupate de bărbați”, povestește, cu evidentă neplăcere, Liliana Ciobanu.
Șansa ei a venit la cîteva luni după Revoluție. Atunci s-a organizat primul concurs de admitere în magistratură. S-a înscris și a luat examenul. Au fost doar patru din cele cîteva sute de candidați din țară care au reușit de prima dată.

în sfîrșit, judecător

Din 1990, Liliana Ciobanu a fost numită judecător la Judecătoria Bacău. La nici un an i s-a ivit o șansă extraordinară: aceea de a accesa una dintre cele zece burse oferite de statul francez la Ecole Nationale de la Magistrature. Instituție de prestigiu în Europa, care oferea două tipuri de cursuri post universitare: de lungă durată, pentru absolvenții de drept din Europa de Est, și fostele colonii franceze și de scurtă durată, unde veneau și se pregăteau magistrații din Vest. Provocarea era imensă, dar în viața ei se ivise o luminiță care avea nevoie de prezența ei permanentă: un copil. „Băiatul meu avea, la data la care am aflat despre bursă, doar patru luni. Mi-am depus dosarul și m-am prezentat la concurs, după doar patru zile de pregătire. Eram mulți pe cele zece locuri, dar am fost anunțată că am luat concursul. Am fost la București, unde am fost felicitați de ministrul Justiției de la acea vreme. Dar eu stăteam pe gînduri dacă să plec sau nu. La vreo lună după asta, am fost anunțată încă o dată că am luat concursul. Nedumerită, am aflat apoi că, între timp, statul francez redusese numărul de burse la patru și că au fost aleși doar primii patru clasați la examen. Cred că acesta a fost momentul determinant, în care am decis că trebuie să plec, pentru că din cauza băiețelului meu eram tentată să renunț”, își amintește Liliana Ciobanu, cu amănunte, de parcă totul s-ar fi întîmplat ieri.

Parisul, dragostea cea dintîi și din urmă

Sacrificiul din plan personal nu a fost în zadar. Cele 18 luni cît a stat în Paris au rămas în viața Lilianei Ciobanu drept cea mai frumoasă experiență profesională și crede cu convingere că nu se va mai întîlni niciodată cu astfel de clipe. Sediul școlii era situat chiar lîngă Catedrale Notre Dame. Avea să fie ultima promoție de cursanți străini care făcea cursurile în sediul din Paris al școlii. A profitat din plin de asta și a explorat Parisul, așa cum puțini oameni au ocazia în viață. După stagiul de pregătire teoretică de la Paris, a urmat unul practic, la Strasbourg. Aici a trecut prin toate gradele de instanță, a învățat și cum se face avocatura la francezi, și a trecut și printr-un curs de jandarmerie și poliție. Apoi a făcut și pregătire la un birou notarial, dar și cursuri de artă dramatică, cu actori profesioniști, care i-au învățat pe tinerii magistrați cum să-și controleze expresia feței și arta gesticii, în general.
A întîlnit români priviți cu un respect profund de către francezi, în domenii de vîrf, cum ar fi medicina, și și-a făcut prieteni pe viață din profesorii și maeștrii de stagiu, dar și dintre colegi. A absolvit cursurile cu calificativul foarte bine și încă păstrează una dintre cele mai dragi referințe pe care i-a lăsat-o pe o lucrare unul dintre maeștrii de studiu: președintele Tribunalului din Paris: „Este o excelentă judecată, franceza dumneavoastră este foarte bună. Vă angajez oricînd doriți. Este cea mai bună lucrare a grupei”, a menționat profesorul pe lucrarea pe care nici nu a mai notat-o în vreun alt fel. Și-a luat diploma de absolvire în 1993, într-o atmosferă plină de fast și solemnitate, în prezența foștilor absolvenți, toți procurori generali, miniștri ai justiției, consuli sau ambasadori ai țărilor lor. în seara aceea, România a fost reprezentată de viitorul ministru al Justiției, Valeriu Stoica.

Ascensiunea

După ce s-a întors în țară, Liliana Ciobanu a funcționat ca judecător la Judecătoria Bacău încă aproape un an și jumătate. Apoi s-a transferat la Tribunal, iar aici cariera ei a suferit o sincopă. „Am fost nevoită să trec în avocatură din cauza salariului foarte mic. Aveam un copil de îngrijit și un salariu de judecător, la vremea aceea, nu-mi permitea acest lucru. De altfel, aceea a și fost perioada în care foarte mulți judecători au trecut în avocatură”, și-a amintit judecătorul. N-a stat în avocatură decît vreo doi ani. Nu i-a plăcut, nu credea că i se potrivește și, în 1999, a revenit în magistratură. „Ședința CSM în care am fost intervievată era prezidată de Valeriu Stoica, de data asta în calitate de ministru al Justiției. Am fost admisă din nou în magistratură și am revenit ca judecător la Tribunalul Bacău. Apoi, am promovat ca judecător la Curtea de Apel și, din decembrie 2001, sînt președintele acestei instanțe”, a încheiat Liliana Ciobanu.
A fost printre primii judecători din România care a dat un examen psihologic la accederea într-un astfel de post. Mandatul ei, ca președinte al celei mai înalte instanțe băcăuane, ia sfîrșit pe 1 decembrie 2005. Caracterizează perioada de după absolvirea cursurilor din Franța ca fiind una de zbucium a întregii societăți românești pe fondul unei procesualități excesive și a unei legislații abundente și de foarte multe ori inconsecvente. Nu poate face o separare între viața personală și cea profesională, fiindcă aproape că nu există o asemenea delimitare. „Copilul meu avea trei ani, eu motivam hotărîrile pe care le dădeam în dosare și acasă, el răspundea la telefon și spunea că „mama face dosare”, lasă ea să-i scape un amănunt despre viața de familie. Ține însă să precizeze că nu i-a plăcut niciodată penalul, domeniul de Drept care judecă infractorii, tîlharii, violatorii și criminalii. „Aici, omul dă ceea ce-i mai urît în el și nu cred nici că asta este esența omului, nici că asta este măsura valorii lui”, conchide Liliana Ciobanu. (Mirela ROMANEȚ)

pe raster

Translator pentru infractorii români din Strasbourg

O experiență aparte din viața judecătorului băcăuan a constituit-o cea de translator ocazional la procesele în care erau implicați românii. în tot Strasbourgul erau doar doi traducători români autorizați, și se întîmpla deseori ca aceștia să nu fie disponibili. în astfel de situații, magistrații apelau la serviciile Lilianei Ciobanu. „M-a amărît această situație: și postura mea, și a conaționalilor mei. Cu toții erau fără excepție aduși în fața magistraților francezi pentru infracțiuni comise pe teritoriul țării lor și pentru ședere ilegală. De aceea mă bucuram enorm cînd întîlneam români foarte bine pregătiți, în posturi de mare responsabilitate și care se bucurau de un mare prestigiu printre francezi”, a relatat judecătorul băcăuan. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!