Amintirile și nostalgiile toamnei…

A mai venit o toamnă!… După o jumătate de an fără anotimp, curge acum lavă de aramă și melancolie. Crezusem că peste noi se va întoarce marea preistorică și vom redeveni văgăuna abisală de ape. Dar toamna a tescuit bureții albi de pe cer, apoi, în genunchi, s-a închinat Soarelui și, crispată, ca să nu verse și ea lacrimi, l-a chemat să vadă calvarul. Ne-a privit Soarele, o săptămînă, și ne-a luat în brațe, zicîndu-ne: „Pierduți ați fost și v-am găsit, morți ați fost și ați înviat!”. Iar Toamna-i spune Soarelui: „Ai venit prea tîrziu!”.
Ea a găsit știuleții închirciți pe catarge de cocean, mere zbîrcite pe sub pomi, ciorchine de struguri chele, cu cîte două boabe crude, dîmburi de case în nămol, țărmuri mușcate de potop, nouri de ciori și vrăbii zgribulite. Oamenii suspinau și căutau Soarele în zarea gri, șiroiată, și haina – care încătușase speranța; și Toamna a pustiit crîngul, a dezbrăcat arborii, a scuturat nucii, a mîngîiat frunțile poeților, a sărutat mîinile pictorilor, a vărsat fior în cîntec…
A trecut și prin Buhuși, a urcat pe sub caierele brune de sălcii, dealul așezării. „Fata cu ulciorul”, cu mîna streașină deasupra frunții, scruta zarea lumii spre taina infinitului, căutînd prin spumele siena violete și orange pe sculptorul Constantin Teslaru. în ulcior bolborosea apa rece și dulce, cu damf de ghindă și jir din codrii Runcului. A urcat, apoi, Toamna, pe sub magnoliile și teii cu ramuri oliv, unde gîngureau turturelele și suspinau vrăbiile. Prin foșnetul frunzelor de pe aleea bulevardului Toamna îl căuta pe pictorul Culiță Ivan și vîntul din salcîmi i-a șoptit că nu se mai află în singurătatea și nefericirea acestei vieți finite, unde îi sînt părăsite și neumblate, într-un borcan, penelurile – ca niște bețe de scaieți pe moțul colinei, iar în cuier – o pălărie prăfuită, care a străjuit fruntea lui plină de vise, iubiri și decepții.
La o școală, pe terenul de sport, colbul și frunzele – în pîlcuri de vîrteje șuierau ca un țignal; sub scheletul vînăt de țevi de pe tușa terenului de baschet erau ochii, odinioară pătrunzători și plini de lumina voioșiei, ai profesorului Culică Ploscaru. Acum lăcrimau pentru că în lumea umbrelor și-a luat cu el dorurile și pasiunile sale. în sălile școlilor, profesorii Mihail Andrei și Șentea, Aciobăniței, Ciubotaru și Stan și Ursachi și Bejan și Herghelegiu și Chelaru și-atîția și-atîția au lăsat cîte un scaun gol la catedre.
La bibliotecă, Dan Silvaș răsfoia ziarele și-și făcea griji de cum să aducă aminte buhușeanului sărac, dezamăgit și șovăitor, că în cultură se află o gură de aer și o hrană sățioasă, trebuincioasă și ea ca pîinea cea de toate zilele. Plănuia tot ce este în putința unui bibliotecar care își făcea meseria cu dragoste, diverse acțiuni culturale și artistice sub egida Asociației culturale „Renașterea buhușeană”, condusă de profesorul Petru Botezatu. Printre rafturile cărților ce dormeau uitate era duhul bibliotecarului de altădată, Ion Perlușcă. Prin lentilele ochelarilor contempla toamna și, din depărtări, un difuzor plin de praf trimitea spre el acorduri de melancolie. Se auzeau încet și tînguitor viorile din „Rapsodia Română” și ochii triști ai bibliotecarului lăcrimau.
Prin spuma norilor, încotoșmănat cu o blană de urs polar, cutreiera glacialogul Constantin Dumbravă. Zburînd la trap îmtr-o birjă cu bidivii de aramă, înaripați și îndîrjiți de Cercel-birjarul, făcea ocoluri prin tîrg doctorul Marin Ionescu. Preoții Bratu și Crețu și Sion, cu tunici albe pe aripi de lebede, veneau din ceruri și cerul făcuse împrejur auroră de scîntei. Șoptea, nevăzut, Țuțu Dantze – asistentul. âși striga copiii și, dintr-un flaut, scotea sunete cu un timbru unduios și înduioșător. Constantin Velea, economistul, cu fratele său – pictorul Gheorghe Velea, treceau gînditori pe sub teii triști și desfrunziți.
în parc, Toamna a căutat chioșcul în care, cîndva, alămurile fanfarei lui Mihai Drîmbe, neîncetat, zi de zi, în amurg, răsunau. A găsit temelia unui bar ruinat, dar l-a văzut pe dirijor coborînd din eternitate printre frunze de plopi pe aripile lui Icar. Era ca o boare, ca un giulgiu ce unduia și îi prefigura firea, ochii, șarmul. Pămîntean îngăduit de destin a fi sănătos, dar cuprins de gînduri, un pictor ședea sub castanii goi și se uita la el, iar dirijorul îi zise: „Mă, drumul artei e spinos!”
De mai departe, din zare, ochii triști ai fratelui pictorului priveau fără clipire printre nori. Alături, ochii verzi și de foc ai tatălui său ardeau ca o mustrare, sau ca o neîmpăcare cu jocul destinului. Albaștri și înlăcrimați, ochii Mariei străluceau pe un vrej frînt de liliac.
A venit Toamna! Mereu revine Toamna în lume, numai nouă ne rămîne amintirea și… duși sîntem! (Aurel V. ZGHERAN) a dezbrăcat arborii, a scuturat nucii, a mîngîiat frunțile poeților, a sărut

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!